CINE MAI APĂRĂ AZI ONOAREA ROMANEÂSCĂ?
„Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Fals ! Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.” FALS ! Grosolan de FALS, chiar daca ne-au denigrat alde Karl Marx și Friedrich Engels, vol. 8, pag. 229!!
Oare, daca nu este inventata interventia sa,…Ce putea să-l facă pe Engels să ne urască atât de tare, se întreabă prof. univ. dr. Ion Coja? Trebuie văzut cu exactitate …data când Engels face această declarație bizara, fara sursa preciza și contextul. Precum și alte referințe …din rubrica…”engels-isme la români,” dacă există…
In fond, ce putea ști pe-atunci Engels despre români, când a dat verdictul aneantizării noastre dupa ureche? Așa, la prima vedere, îmi vine să leg declarația lui Friedrich Engels de prima lovitură, efectiv mortală, dată de români marxism-leninismului în 1864, la Viena, când boierul moldav Racoviță îl răpune în luptă dreaptă pe cel care a fost cel mai apropiat tovarăș de idei cu Marx și Engels, urmatoarea speranță a socialismului științific, numitul Ferdinand Lassalle. Este un Episod care n-ar trebui să lipsească din niciun manual de istorie a românilor, dar, jenant, lipsește din toate… E probabil ca Engels să ne poarte pică de pe atunci!…
Povestea este următoarea: Lingvistul român, scriitorul Ion Coja, constata cu ceva timp în urmă că anti-românismul a răspândit printre altele și ideea că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume.A fi anti aşa ceva, adică anti-român,doar ca evreu, englez, rus, maghiar, turc, kurd etc., este mai înainte de orice o dovadă a sărăciei de duh.
Oricum, ideea că noi, românii, nu am reuşit să ajungem până în epoca modernă cu o aristocraţie autentică, proprie, se regăseşte la câţiva istorici şi sociologi mai vechi, asupra cărora, dacă cineva ar pune eticheta de „antiromânism”, s-ar face de rîsul copiilor. Pentru ca, afirma scritorul Ion Coja, nimeni nu-l va putea convinge vreodată că boierii noştri nu au fost nişte veritabili aristocraţi. Iar această convingere a sa se bazează doar pe norocul de a-l fi cunoscut bine pe un mare şi autentic boier mehedinţeanul Constantin (Titi) Boceanu. Acesta, desi era schilodit de cei 11 ani de temniţă, ca deţinut politic, avea public un dispreţ funciar pentru politica actuala, pentru falsa viaţa „de partid”.
„Funciar”, adică pornind de la autenticitatea boieriei sale,nu o spunea ca un …odios exploatator!! Căci apariţia în viaţa ţărilor româneşti a partidelor politice, a pluralismului politic, a politicianismului, a coincis cu ieşirea de pe scena istoriei noastre a clasei boiereşti ! Care a avut meritul să zămislească totusi, mai ales o singură idee politică: să ţii cu Ţara, cu moşia străbună! Drept care unii se cheamă ţărani, ceilalţii boieri sau moşieri! Fireşte, boieri şi-au zis şi ciocoii, mai vechi sau mai noi, care au izbutit, în mintea multora să compromită ideea de boier, moşier. Insă mândria ţărănească nu se poate concepe decât îngemănată cu sincera preţuire arătata boierimii, rangului la care se putea ridica şi orice ţăran, prin fapte de bravură ostăşească îndeosebi! Aceasta era rânduiala cea veche a Ţării, după care tânjea atâta Eminescu…
Duelul la români!… Iată un subiect despre care nu ştiam nimic şi nici nu bănuiam ce lucruri extraordinare ne erau astfel necunoscute. Câteva mi le-a povestit boierul Boceanu, fie-i ţărâna usoară…L-am rugat să-mi explice funcţia pe care o avusese în societate duelul, adică la ce fusese el atât de bun?
„Duelul avea o funcţie foarte importantă: elimina din societate mitocanii şi pe cei fără simţul onoarei! Nimeni nu-şi putea permite să fie mitocan cu altul, căci risca să fie provocat la duel! Iar cine nu răspundea la o provocare la duel, a doua zi nimeni nu-l mai primea în casă. Sau invers: dacă, lipsit de simţul onoarei, suportai o mitocănie, una pentru care se impunea să-l provoci la duel pe neamul prost, păţeai la fel: nu-ţi mai călca nimeni pragul casei, nu mai erai nicăieri primit!” Iată, aleg două cu gândul tot la boieria românească, mirându-mă încă o dată cât a fost de temeinică, scrie prof. dr.Ion Coja.
Mai întâi prin vestita familie a Racoviţeştilor, dintre care unul s-a nimerit să treacă prin Viena anului 1864, dacă nu mă înşel, în drum spre Paris, fireşte. S-a oprit câteva zile să mai cerceteze lumea bună unde avea unele uşi deschise… Aşa a aflat de întâmplarea care pasiona la ora aceea întreaga aristocraţie habsburgică.
Ce se petrecuse?
De ani de zile, un domn ceva mai burghez făcea curte asiduă unei tinere aristocrate. Prezentându-se la părinţii acesteia, spre a o cere de soţie şi fiind tratat cu refuzul acestora, candidatul nu a pregetat să-i tragă o pereche de palme celui ce refuza să-i devină socru, adică contelui X. Acesta, după regulile de odinioară, nu avea altă ieşire decât duelul, numai că, fiind în vârstă şi bolnav, numai de duel nu putea fi vorba… Pentru asemenea situaţii, codul adevăratelor maniere prevedea ceea ce contele şi făcuse: anunţase în publicul aristocrat afrontul suferit şi făcuse apel la un tânăr de onoare care să răspundă el mitocăniei dezlănţuite şi să-l provoace la duel pe fostul viitor ginere…
Era imposibil să nu se găsească om de onoare care să vină în ajutorul unui batrân conte şi tată aflat într-o asemenea situaţie. Or, când Racoviţă al nostru ajunse la Viena, taman asta se întâmpla: nu se găsea nimeni în toată aristocraţia vieneză sau romanească, care să răspundă apelului lansat de bătrânul conte, situaţie pe care toată lumea o comenta în fel şi chip. Inclusiv cu ironie.
Boierul moldav ştia şi el de şagă, dar nu i s-a părut că de aşa ceva este vorba, drept care se prezentă la bătrânul conte şi îi ceru permisiunea de a-i apăra onoarea. Cu ce? Cu… chistolul, după moda cea nouă, măcar că nu mai trăsese vreodată cu aşa ceva. Fireşte, vânase şi el, ca orice boier, şi încă cu mare plăcere, dar de mânuit până atunci nu mânuise decât flinte şi puşcoace. I s-a arătat un pistol, i s-a spus cum funcţionează, şi i-a fost destul ca prezentându-se la duel să-şi doboare mortal adversarul şi să plece mai departe, fără păsare, la Paris, lăsând în urmă Bucurestiul, cu onoarea reparată. E ciudat, dar, dupa ani si ani ştim mai multe despre mitocanul doborît, decât despre acel boier Racoviţă.
Pe mitocan îl chema Ferdinand Lassalle, adica Lassalle ăla cu socialismul ştiinţific şi fără pic de obraz, precum se vede…
Alt capitol extraordinar din acest basm minunat care ar putea fi „duelul la români” l-a scris generalul Gh. Zizi Cantacuzino, zis şi Grănicerul, pe vremea când era numai locotenent în regimentul de gardă al regelui Carol şi îl însoţea pe acesta la Sinaia. Pe atunci, graniţa era la Predeal, iar dincolo de Predeal se numea… Austro-Ungaria. De câte ori era liber sâmbăta – şi tânărul locotenent aranja să fie liber cât mai des sâmbăta, ca să treacă cu trenul graniţa până la Braşov, unde se afla un Cazino militar, la care se aduna toată floarea honvezilor din Kronstadt. Acolo se ducea întins locotenentul cantacuzin, deschidea falnic uşa marelui salon, trântind-o de perete, şi, în clipa când se lăsa tăcerea asteptată, el striga cu dispreţ şi pe nemţeşte: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea nemişcat, cu mâna pe teaca sabiei, aşteptând. Aşteptând ca vreunul dintre honvezii astfel jigniţi să-l provoace la duel…
Azi unul, săptămâna următoare altul, îi tot cresta şi îi betegea pe rând pe cei mai curajoşi, până când ajunsese că se fereau bieţii honvezi să mai vină sâmbăta la cazino…
Aşa bun spadasin era Zizi Cantacuzino, incat peste câţiva ani era socotit unul din marii eroi ai Marelui Război! Până la urmă s-a aflat şi la Viena de isprăvile năzdrăvanului nobil roman, drept care împăratul, văr bun sau unchi cu Regele nostru – aşa era pe atunci, drept care relaţiile dintre ţări aveau un anume cavalerism care s-a pierdut după 1918 – l-a făcut atent pe regele Carol că… rămâne Ardealul fără honvezi teferi dacă-l mai lasă liber sâmbăta pe valah.N-a avut încotro regele Carol, om care ştia ce este codul onoarei militare, s-a îndurat de bieţii honvezi şi l-a consemnat pe viitorul general să fie de gardă în fiecare sâmbătă, atâta timp cât se afla la Sinaia…
De-aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii… (D.D.R.)
