CEI 30 DE ARGINTI LUATI DE IUDA: şpagă SAU BACSIS IMPOZABIL...

CEI 30 DE ARGINTI LUATI DE IUDA: şpagă SAU BACSIS IMPOZABIL !!

0 433
Chiar de departe, am urmărit cu interes şi „realamente” amuzat zbuciumul guvernanţilor legat de reglementarea „bacşişului”. Am comis un exerciţiu de documentare ce iese din cadrul dâmboviţean, comparaţiile dându-mi o şansă în plus de cunoaştere. Am fost îndemnat la aceasta şi de variile experienţe avute cu bacşişul pe care l-am dat pentru servicii în diferite ţări.Inclusiv in Israel ,unde nu mi s-a explicat …avand indicii rezonabile,daca Iuda a luat şpagă cei 30 de arginti , sau un nenorocit bacsis neimpozabil…
Am „beneficiat” de la critici flamboiante ale chelnerului într-un restaurant cu profil asiatic în New York care mi-a aruncat pe masă bacşişul jignitor de mic în opinia lui, până la privirea iniţial nedumerită a unui alt chelner, la un mic restaurant în Ginza, la Tokio (după ezitări, a luat bacşişul, spunând un fals şi însufleţit „Domo arigato!”). Iar experienţa cea mai recentă am avut-o pe 9 mai, la un restaurant „de fiţe” din Manhattan, unde am serbat cu familia „Ziua mamei„.
Spre informare includ (n.r. în copie) expresia financiară a experienţei bacşişului (lesne de înţeles, am acoperit numele restaurantului). Din decenţă, precizez că nu am plătit eu…
Nu sunt sigur că terminologia pe care o folosim reflectă corect esenţa socială, cu atât mai puţin cea de reglementare a fenomenului. Iniţial, originar din Persia, apoi preluat spre vest, termenul reflectă un dar acordat celui care îl cerea. În română, l-am preluat probabil de la turci, în sensul unei recompense pecuniare pentru un serviciu.  În anii din urmă, la noi s-a deformat şi mai mult sensul, folosind uneori în echivalenţă „bacşiş” şi „şpagă”. În mintea mea, incorect. Termenul de „şpagă” defineşte suma de bani acordată necuvenit, la cererea „beneficiarului” sau din proprie inţiativă, unei persoane pentru un serviciu presupus a fi gratuit sau cuantificat băneşte clar şi oficial stabilit. Din această perspectivă, „şpaga” este practic echivalentă cu…”mita”. Am trăit o asemenea experienţă în 1987 în Somalia, unde pentru ridicarea sechestrului asupra unui cargobot românesc ce transporta cămile şi capre, un înalt funcţionar de stat a cerut o mită enormă…Chiar si pe vremea lui Ceasca,se acorda!
Acum, Guvernul a procedat logic şi curajos încercând să includă în regimul fiscal anumite tipuri de „şpăgi” (cazul medicilor din spitale). Cum se va transpune în practică iniţiativa, este însă o chestiune ce ţine de „diavolul, care se ascunde în detalii”. ..
„Bacşişul” este însă diferit, ca natură, de „şpagă”. Nu intru în detaliile reglementării recente de către guvern. La urma urmei, este o încercare aiuritoare de „ordonare” a unei componente a funcţionării mecanismului social, deşi cu multe şi hazlii contradicţii şi serioase impedimente operaţionale. S-a scris, s-a explicat şi s-a criticat mult, cu justă cauză.
Cu titlu de exemplu, menţionez aberaţia instituirii registrului banilor personali. Un chelner cu experienţă ştie cu o eroare minimă, funcţie de zilele săptămânii, sărbători etc. pe câţi bani poate conta din bacşişuri la capătul unui schimb. Ce l-ar putea împiedică să declare la început de zi o sumă mai mare decât cea pe care o are real în buzunar? Cred că va trece timp până când mecanismul va fi pus la punct cu coerenţa necesară… Sau, mai degraba va fi desfiintat…BACSIS C
În legătură cu natura economică a bacşişului, ne-am obişnuit ca atunci când vedem un preţ pe meniu, să asimilăm mental „automat” că preţul include toată şederea în restaurant. Nu este aşa. În realitate, bacşişul este un preţ pentru servicii asociate mesei: aranjatul mesei, cu veselă şi tacâmuri spălate, servirea, debarasarea, poate şi garderoba dacă este cazul, ştiinţa că personalul de servire îţi stă la dispoziţie pe durata mesei, poate un portar care saluta ceremonios si trage de uşă ş.a.
Ei bine, ne place sau nu, toate acestea sunt costuri pe care clientul, în mod normal, trebuie să le suporte. Sigur, multe din costuri sunt incluse uneori în preţ (ne mirăm când o porţie de ceafă la grătar costă într-un restaurant 35 de lei, în altul poate 80).
Dar exact în aceste localuri acordăm, de regulă, un bacşiş mai mare. Tot din acest motiv nu plătim bacşiş la „fast food” de genul McDonald’s sau la comanda onorată la tejghea şi luată „la pachet”. Morala este că bacşişul nu este un cadou, ci un cost care acoperă servicii „palpabile”.
Bacşişul are o îndreptăţire din ambele unghiuri – prestator şi consumator, generat de un serviciu prestat, indiferent dacă în fapt îl vom plăti sau nu. Laxitatea reglementării în general lasă loc de manevră beneficiarului serviciului, dar nu anulează raţiunea economică a bacşişului.
Terminologia uzitată generează confuzie. În unele ţări (cu precădere de limbă engleză) şi „hoteluri cu ştaif” din alte ţări, bonul de plată („bill”) include bacşişul sub denumirea de „gratuity”. Nimic mai fals, dacă acceptăm că bacşişul are o raţionalitate economică. Este mult mai clar când bonul de plată include rubrica „service fee” – tariful pentru serviciul prestat.
Perspectiva unidimensională a iniţiativei mi se pare deficitară, la noi.
Înţeleg că ideea a fost să „scoată la lumină bani negri”. Trebuie însă spus din capul locului, aceştia nu sunt bani negri, ci nefiscalizaţi. Şi nu este clar temeiul analizei care a dus la fiscalizare – altfel spus, se contează pe introducerea în circuit a câţi bani? Pe fond, este intenţia aprigă a guvernului de a mai colecta impozite – lucru de înţeles, indiferent de animozitatea mea în calitate de contribuabil. În plus, s-a dat astfel satisfacţie consumatorilor care oferă mese pe banii angajatorului – prin card, dar nu doresc să plătească din buzunar bacşişul. Pe bună dreptate! Şi au cerut „să fie că în vest„, unde bacşişul este trecut pe nota de plată şi deci va încărca oficial cardul de credit sau de debit cu suma aferentă bacşişului. Care, astfel, este recunoscut drept cheltuială deductibilă (sigur, în limitele stabilite legal). Am însă sentimentul că această categorie de consumatori sunt de departe minoritari procentual în totalul valoric al consumaţiei.
 ANAF 4
Unde este minusul principal al reglementării bacşişului?
Cred că acesta ignoră financiar dificultăţile personalului primitor de bacşiş – chelneri şi alţii. În genere, se ştie că …ospătarii nu sunt dintre cele mai bine plătite categorii de angajaţi. Să luăm în considerare şi faptul că mulţi în această situaţie sunt tineri, pentru care munca într-un restaurant (între altele, epuizantă şi plină de stres) este un expedient temporar pentru a-şi asigura un minim de venituri pentru acoperirea costului traiului, al studiilor ş.a. Nu vorbim de restaurante mari şi cu „dever”. Acestea se vor descurca oricum. Dar ele nu sunt, ca număr, majoritare în total „localuri”. Ponderea o dau micile restaurante, pizzerii, gogoşerii, „livrările la domiciliu” ş.a., care asigură un număr însemnat de locuri de muncă. O impunere a veniturilor angajaţilor (ospătari, bucătari, manager şi cu cine se mai împărţea bacşişul) va avea drept consecinţă reducerea sumelor încasate efectiv de către angajaţi.
Rezolvând o problemă (cam şchiop), riscăm să generăm una nouă. M-am referit la restaurant, dar în aceeaşi situaţie sunt coaforurile şi frizeriile. Unii mai ţin minte lozincile afişate prin anii 80 prin frizerii şi localuri: „Noi nu primim bacşiş!” Şi ce? Dădeai mai cu fereală bacşiş, căci voiai o tunsoare bună. Frizerul zâmbea recunoscător şi „palma” bacşişul. Piaţa şi-a spus cuvântul şi ordinul „de sus” a căzut prompt în desuetudine.
Ce se va întâmpla cu alte categorii de primitori de bacşiş?
La hotel, pentru căratul unui bagaj de către „porter”, pentru „service room”, la frizer, ori pentru masaj şi alte servicii? Dar groparii ? Dar preoţii care primesc peste tariful ceremoniei? Dar serviciile întâmplătoare? Pot toate scăpa prin ochiurile plasei reglementării? Deja unele ochiuri s-au rupt, când ministrul de resort a „absolvit” clientul care primeşte pizza acasă să se ocupe el de formalizarea bacşişului. Şi rămâne totul la mâna băiatului care livrează pizza. Ori o reglementare „fără dinţi” nu mai este normă. E un fel de milogeală a guvernului către băiatul cu pizza: „Te rog frumos să fii corect !” Înclin să cred că actuala reglementare a intrat într-o „letargie operaţională”, întreruptă de ceva controale. Si va muri ! Iar restaurantele vor avea la îndemână oricând un registru sau altul, cu completări minime de rubrici. Şi viaţa merge mai departe, aşa cum o ştim. Este cea mai probabilă evoluţie pentru mii de mici localuri. Care, între altele, îndeplinesc o funcţie socială foarte importantă.
În schimb, reglementarea a generat o intensă activitate… birocratică, ca în cele două romane cunoscute ale lui Ilf şi Petrov – registre noi şi multe, direcţii şi posturi noi de urmărire în minister, la ANAF, la direcţiile judeţene financiare. Poate va genera şi abuzuri, nu este exclus. Altfel spus, cine-i controlează pe controlori? Presa dă destule exemple de „controlori corupţi”, doar că bacşişul este numit mită sau „folos necuvenit”. În fond, se creează un fel nou de evaziune: „contravenientul de bacşiş„. Mă gândesc: la o consumaţie de 100 de lei, aş da un bacşiş de 10 lei. Fiscalizat, statul va lua 16%, adică 1,6 lei. Cât bacşiş vor trebui să genereze consumatorii de servicii ca reglementarea să fie semnificativă la capitolului „intrări” la buget? Sper să avem o primă evaluare după o jumătate de an.
Mai există o carenţă de ordin psihologic.
Este valabilă şi în alte state. Am căzut şi eu „victimă”. O privire pe bonul ataşat de la restaurant vă ajută la explicaţie. Bonul de plată emis de maşina de marcat fiscalizată printează scrupulos comanda efectuată: alimente şi băuturi. Din suma totală, o parte este aferentă TVA pentru alimente şi băuturi. Dar dacă clientul este neatent, oferă un bacşiş aplicat procentual la suma totală, inclusiv TVA. Sau poate oferă din jena de a nu fi catalogat drept zgârciob! Normal, bacşişul ar trebui să fie aplicat procentual la suma consumaţiei fără TVA. Mai mult, în unele localuri, bonul include şi serviciul de „gratuity”. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să plătesc totuşi bacşiş la suma totală. Mi-am dat seama după mai multe episoade – de ce să mai plătesc bacşiş dacă proprietarul mi l-a facturat deja.
Practica bacşişului (numit diferit în diferite ţări) cunoaşte o mare diversitate. Legitimizarea morală a bacşişului se reflectă în varietatea de nume: „tip” în spaţiul anglo-saxon, „pourboire” – pentru băutură, în Franţa, „na chai” – pentru ceai, în Rusia, evident, „bacşiş” în Turcia, la fel în Pakistan, „napojnitza”, echivalent al denumirii în franceză – pentru băutură, în Croaţia ş.a.m.d.
M-am uitat mai mult la cea din SUA. Este poate spaţiul naţional fiscal cu cea mai amănunţită reglementare.
Las la o parte faptul că şi procentul este cel mai mare pe care l-am întâlnit – 15-20% din valoarea consumaţiei. Dacă dai ceva de genul 10%, eşti… considerat neam prost, insensibil (ceea ce, cu regret, am arătat mai sus că mi s-a întâmplat cu ceva ani în urmă). Asta m-a şi incitat să înţeleg de ce. Practica este o soluţie sui generis la salariile mici în industria restaurantelor. Aceasta se explică prin competiţia extraordinară a furnizorilor/restaurantelor. Americanii, în mare proporţie, nu gătesc. Sunt câteva excepţii, Ziua Recunoştinţei şi Crăciunul fiind cele mai importante. Iar pauza de prânz este o cutumă straşnică. Şi aici este o gamă largă de oferte: tonetele cu chifle şi sandvişuri pe stradă, localurile fast-food (multe lanţuri de fast food, multe nu le ştim în România) şi restaurante mici şi mari.BACSIS B
În Manhattan, pe strada 53, între Avenue 2 şi Avenue 3 (circa 100 de m lungime), sunt în total 10-15 restaurante, cu profile diferite. Pentru a menţine clientela, restaurantele încearcă varii metode, inclusiv o presiune în jos a salariilor. Pe de altă parte, se ştie: clienţii (ei sunt numiţi şi „patrons„, în sensul că sprijină prin consumul lor afacerea) lasă bacşiş. Şi atunci patronul angajează la salariul minim orar în vigoare, „angajaţii care beneficiază de bacşiş” (tipped employee). Iar legislativul a stabilit că minimul salariului orar pentru „angajaţii cu bacşiş” este de 2,13 dolari/ora. Diferenţa între minimul pentru „salariaţi cu bacşiş” şi minimul salariului orar pe economie (reglementare federală), de circa 8 dolari/ora este prezumată a fi… acoperită de bacşiş. Iar bacşişul este proprietatea exclusivă a chelnerului care îl încasează (este meritul lui de a fi făcut să te simţi bine). Dacă vă aruncaţi privirea pe bonul ataşat veţi vedea numele chelnerului – Philip. În acest mod, şi patronul, şi chelnerul ştiu venitul chelnerului. Ceilalţi angajaţi – bucătar, şef bucătar (chef) sunt plătiţi separat şi nu beneficiază (ca regulă, de bacşiş). Iar pentru a fi semnificativ ca venit, atunci cutuma a stabilit (toată lumea ştiind de ce) că bacşişul este de 15-20% din valoarea consumaţiei.
Chelnerul are obligaţia să declare venitul impozabil la fisc.
Evident, sunt prea destule cazuri când nu se dau aceste declaraţii (fiscul american a făcut şi o evaluare a bacşişurilor nedeclarate ca venit, printr-un sondaj reprezentativ la scară naţională). Aceasta este o problemă pentru fisc… Dar, la scara economiei americane, bănuiesc că argumentele sunt analizate în complex: valoarea alimentelor consumate în restaurante, valoarea investiţiilor în industrie, numărul de persoane angajate (cu cât sunt mai mulţi, cu atât este mai mică povara bugetelor federal şi al statului respectiv). O consecinţă este că nu poţi fi chelner în restaurant dacă nu obţii bacşiş. Nu ai cum să te întreţii… Şi depinde de destui factori ca să îţi asiguri bugetul individual: un restaurant căutat de client, o personalitate atrăgătoare a chelnerului, care sa atraga, să îl dispună pe consumator. De aici şi practica unor chelneri de a se „ghemui” umil lângă client la luarea comenzii (şanse mai mari pentru un bacşiş bun). Este o competiţie acerbă pentru clienţi. Frecvent, am văzut localuri închise
Este bun, este defect sistemul american?
Mi-e greu să spun. Dar sigur funcţionează. Şi fără registre în plus, şi fără multă birocraţie (ca la noi, cu două bonuri, din care unul pentru bacşiş etc).
Una peste alta, la nivel de intuiţie informată, cred că în România s-a ajuns la o hiperreglementare a bacşişului. Cred că era suficient să se includă în bon o rubrică „bacşiş” sau „tarif de servire”. Nu voiai să dai bacşiş, asta este. Rămâi cu păcatul, căci, aşa cum am arătat, bacşişul are o raţionalitate.
Sau lăsai la practica localului să includă în costul deservirii , bacşişul. Absolut transparent! A pus prea mult? Nu va mai avea… clientelă. Nu am auzit ca la un local bun să nu se dea bacşiş. Cât? Altă problemă. Piaţa poate reglementa ea cuantumul… (Un Om de Lume…)

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.