BRASOVUL – CAPITALA ROMANIEI (2)
Reluarea argumentelor ignorate de Iorga
Ideea mutarii capitalei in interiorul arcului carpatic a continuat sa fie dezbatuta dupa 1930 si a fost imbratisata de o multime de persoane importante, cele mai cunoscute fiind Regina Maria si Nicolae Titulescu. Fara rezultat, dupa cum vedem si azi, iar meritul principal si mare parte din responsabilitate par sa-i revina, istoric, lui Nicolae Iorga. „Profetul cu barba al natiunii”, cum ii spunea Mircea Vulcanescu, a contrat devastator principalul argument de atunci al mutarii capitalei – dificultatea apararii Bucurestilor, amplasati la ses, in conceptul razboiului modern, care prefigura deja bombardamentele de aviatie.
Sau, tot cu cuvintele marelui nostru sociolog si patriot, „s-a opus, fireste, ca totdeauna, alt roman, care avea pe vremea aceea barba mare. A rostit sententios, cum ii e obiceiul, ca „un popor care nu e in stare sa-si apere Capitala asezata-n cimp deschis e nevrednic sa o aiba”, si asa i-a fost de mare barba, ca a intunecat fata luminii. Si am ramas cu Bucurestii unde e, asa cum e!”
Ar trebui sa ne intrige faptul ca argumentul, falacios pina la enervare, al lui Iorga, a prins. Asta daca intre timp spiritul public romanesc ar fi facut vreun progres notabil in materie de maturitate, eventual intelectiva.
Evident, atit argumentul, cit si contraargumentul apararii capitalei de la ses de bombardamente aeriene si de alte dezagremente de natura strategico-militara sint deja de domeniul istoriei.
Merita sa reluam insa argumentele ignorate de Iorga si ocultate de aplombul lui, atit neglijent dar, vai, cit de influent. In perioada interbelica, ultimul si cel mai avizat sustinator al ideii de a muta capitala in interiorul arcului carpatic, deja o cauza pierduta, a fost Mircea Vulcanescu, cu argumente sociologice, de istorie sociala si geopolitice. El porneste de la o definitie a „hartii unei tari” – „figura ei intiparita pe pamint si vazuta de sus”, care „nu e niciodata o infatisare searbada a pamintului. Ea implica intotdeauna o interpretarea a acestui pamint, o coordonare in sistem a putintelor de viata si de legaturi pe care le ofera, o intelegere, o traire, o plamadire a lui as zice o recreare, in functie de intentiile unui popor.”
Ce are Vulcanescu de obiectat la capitala actuala, sau „ce-nseamna intr-adevar sociologiceste Bucurestii? Cind micile state tribale primitive romanesti, injghebate pe albia riurilor de la munte, ajung, prin tirgurile in care se concentreaza productia lor pentru schimb cu sesul si prin Dunare cu lumea, sa-si dea mina intr-un singur stat de „munteni” sau de „moldoveni” – fie pentru ca domnia sa poata controla, aici Giurgiu si Braila, dincolo Chilia si Tighina, cum a fost intii, fie ca stapinii de peste Dunare sa poata controla domnia, cum a fost mai pe urma, cetatea capitala impinge in jos pe ape un avanpost: aci Curtea de Arges si Tirgovistea trec in Cetatea Dimbovitei, dincolo Suceava se muta la Iasi si Birlad. Cheie a legaturilor dintre vechiul sistem tribal al statelor de munte, care constituie vechiul stat romanesc, si lumea cea mare infatisata prin cetatile turcesti de la Dunare, Bucurestii, ca si Iasii, isi datoreaza istoria si norocul acestui sistem de relatii. Ce au acestea de-a face cu capitala Romaniei Mari?” Pamintul romanesc cu capitala la Bucuresti este, citez in continuare, „asa cum il vor strainii, (…) o intilnire nefireasca intre o limba de cimpie, prelungire a stepei rusesti, cu un podis alpin prelungire a Europei Centrale” .
Justificarea amplasarii capitalei la Bucuresti
Cu alte cuvinte, care este justificarea/ explicatia amplasarii capitalei Romaniei la Bucuresti? Initial, este logica controlului de catre puterea suzerana. Consacrata de avantajele comerciale ale exportului de produse agricole, cereale in special, „adunate” spre Dunare, principala cale de export. De ce nu s-a dezvoltat un oras strict dunarean in aceasta pozitie? Din ratiuni strategice ale puterii suzerane, ale carei interese erau sa detina in stapinire directa zona strategica a fluviului, cu ambele maluri. Chiar asa, ce are asta cu capitala Romaniei?
Cum isi reprezinta predictiv Mircea Vulcanescu mutarea capitalei si noua capitala? „Ne trebuie, spune el, un stat care sa ia in mina intarirea constienta a valorilor constitutive proprii neamului romanesc” .
Marturiesc ca nu stiu sa citesc acest gen de propozitii, oarecum tipice stilului intelectual interbelic. Dar cred ca pot sa extrag de aici necesitatea reproiectarii statalitatii romanesti, in concordanta cu un set de valori. Sa vedem ce urmeaza. „Centrul normal al vietii romanesti nu poate fi in afara centurii muntilor. (…) Mai curind sau mai tirziu, cu cit mai curind, cu atit mai bine, ne vom indrepta intr-acolo! (…) Curind, intr-o generatie, intr-un deceniu, sarcina aceasta se cere infaptuita sub sanctiunea unor amare deceptii pentru orice sovaire”.
Separatismul ardelenesc va dispare
O data cu mutarea, „separatismul ardelenesc va dispare de buna seama ca al Iasilor, iar Romania isi va gasi echilibrul interior”.
Bucurestiul va avea un „destin similar celui al Anvers-ului”, inclusiv prin atasarea lui la Dunare printr-un sistem de navigatie fluviala. In raport cu Bucurestiul, noua capitala va fi una „din care va fi disparut predominarea elementului „de balta”, elementul balcanic, specific acestuia. Va fi poate o capitala mai seaca, mai austera, mai putin larga si mai putin „fermecatoare” decit amestecul acesta de Rasarit latent si de Apus veleitar, care se patrund si se alatura in Bucuresti la tot pasul. Dar va fi aievea, asa cum o meritam, dupa chipul adevarat al Romaniei.”
Conclusiv, „capitala in interiorul redutului transilvan, artere de comunicatie de aci in fir de paianjen spre toate capetele tarii”, o „armatura a comunicatiilor”, necesara pentru a asigura „siguranta strategica, prosperitate economica si dublarea in zece ani a venitului national printr-un sistem de masuri ce se pot indeplini daca exista scinteie, pricepere si vointa romaneasca.”
Poate ca nu ar trebui sa ignoram una dintre premisele strict factuale utilizate de Vulcanescu, si anume constatarea ca marea majoritate a oraselor importante ale Romaniei Mari se afla intr-o fisie cu latimea de 50 de kilometri de-a lungul frontierelor. Constatarea, apartinind unui T. Cristureanu, care vedea in ea un avantaj excelent pentru expansiunea romaneasca, este adevarata si pentru „Romania Mijlocie” de astazi.
Istoria insasi a fost cea care ne-a aratat ca nu Nicolae Iorga, ci Mircea Vulcanescu a avut dreptate. Amplasarea capitalei Romaniei la Brasov (sau Alba-Iulia), in consecinta necesara a lui 1 Decembrie 1918, nu pare sa fi fost deloc o optiune facultativa si, cu atit mai putin, un moft de rejectat cu argumente de autoritate.
Respinsa ca idee si, mai ales, ca fapta, sarcina care se cerea „infaptuita sub sanctiunea unor amare deceptii” a adus Romaniei Mari – intr-un interval aproape exact cit deceniul „planificat” de promotorul ei cel mai devotat – cele mai amare deceptii, favorizind (cel putin) o succesiune imparabila de tragice si umilitoare mutilari teritoriale, urmata de o inlantuire de alte catastrofe nationale, culminind cu tradarea aliatului la 23 august 1944 si supunerea fara panas la ocupatia sovietica si la ideologia lui de ocupant.
Va continua
GH. ONUT
