Amintiri din tinerețe – Robert Horvath, un cineast român cu trei cetătenii
Robert Horvath este un cineast român originar din Deva, care, la vârsta de 31 de ani, a emigrat în Statele Unite. Aici, după zece ani de rătăciri în căutarea unui destin, a cunoscut o tânără japoneză cu care s-a căsătorit și s-a mutat în Japonia. Acum are trei cetățenii (română, americană și japoneză) și reprezintă, ca jurnalist, alături de soția sa, Kiyoko Horvath, presa niponă în Statele Unite. Biografia sa este senzațională ca un scenariu de film la Hollywood, cel puțin în varianta povestită de el însuși (M.M.)
Numele meu adevărat, cunoscut de boemă bucureşteană este Robby Horvath. Am fost un fel de rege al CEAIURILOR locale, alături de un Nuni Anestin sau Puşi Dinulescu şi mulţi alţii.. Am absolvit Cinematografia cu diplomă şi şcoală de corecţie fără diplomă. Am fost dat afară din toate şcolile, lucrând ca muncitor necalificat în diferite fabrici şi uzine. Nu am liceul terminat, am primind o diplomă gratis, când Ceaușecu a hotărât că tot neamul să fie şcolit. Nu am avut niciun talent deosebit. După primirea diplomei, plimbîndu-mă pe malul Dâmboviţei, am văzut în faţa Institului nişte studente cu picioare lungi şi sâni extrem de frumoşi. Am decis să devin cineast.
Am făcut ultimul film la IATC cu Mircea Daneliuc. Soţia mea a fost frumoasa actriţa Mihaela Buta, de care am divorţat, pentru că m-a înşelat cu actorul Vladimir Găitan. Cariera mea cinematografică a fost scurtată de securitate. L-am filmat pe Ceauşescu în timp ce se lăuda că va poseda arma atomică, în faţă unor tovarăşi apropiaţi. Folosind o coproducţie, am trimis materialul serviciului francez. M-am bucurat de atenţia personală a geniului carpantin, care se interesa personal de mersul anchetei. După un an şi ceva de bătăi, coşmarul meu a luat sfârşit, prin decizia de a mi se trage un glonţ în cap.
La intervenţiile continue a lui Aurel Cornea – care lucra, trimis de Televiziunea Franceză, la Casa Albă – preşedintele Carter a trimis omologului său o scrisoare, în care l-a rugat să mă lase în pace, promiţîndu-i „clauza naţiunii celei mai favorizate”. Pe Aurel îl cunoşteam de la ceaiuri şi l-am apreciat pentru „muzicile străine” procurate de la Electrorecord, unde era sunetist. Pentru literaţi, amintesc că Aurel era frumuşel şi viril şi s-a însurat cu poeta Aurora Cornu, fosta soţie a lui Marin Preda.
De cazul meu s-a ocupat, din partea americană, şeful CIA de la Ambasada SUA, un individ care vorbea perfect româneşte, cu acent ardelenesc, şi care avea o mutră specifică de activist de partid. L-am întâlnit într-o zi ploioasă. Mi-a spus că trebuie să vorbim în grădina, pentru că ambasada este plină de microfoane şi ştie el un colţ unde nu ne aude nimemi. M-a convins să aleg libertatea, dându-mi un bilet numai… dus şi fără posibilitate de întoarcere. Printre lacrimi, l-am asigurat de recunoştinţă mea veşnică. După vreo zece ani, aflând că a fost omul lui Primacov inplantat la Bucureşti, mi-am schimbat intenţia.
Am plecat din România la 31 de ani…
Revin la perioada din timpul facultăţii… Jumătate din „ceaiștii” cu care mă întâlneam erau evrei. Părinţii lor, deşi mă considerau un pericol evident pentru educaţia copiilor, stăteau de vorbă cu mine. Povesteau cu o anumită nostalgie de anii războiului, când magazinele erau pline de salam de Sibiu şi ascultau la radio pe Stroe şi Vasilache. De asemenea, aveau cuvinte calde pentru Villy, şeful comunităţii, prieten şi coleg de liceu al mareşalului Antonescu. Unii se plângeau că au fost scoşi la curăţirea zăpezii, dar erau recunoscători că nimeni nu le-a luat casele sau proprietăţile, aşa cum au făcut comuniştii. Fiind cineast şi frumuşel, am avut numeroase logodnice evreice şi-mi plăcea să stau la taclale cu bunicii lor.
După terminarea facultăţii am intrat în lumea bună, având prieteni artişti şi intelectuali evrei.
Televiziunea Română era denumită „Tel Aviv-ziune” şi gemea de talentul evreilor. În America, prietenul meu cel mai bun a fost scriitorul Aurel Dragoş Munteanu, care se trăgea de şireturi cu şefii evreilor americani.
Nimeni, niciodată, nu mi-a vorbit de vreun holocaust. Cum a fost posibil ca evreii să nu fi auzit de o tragedie neimaginabilă, în care a pierit aproape toţi conaţionalii lor?
Jurnalistul Robert Horvath-Deva, în mijlocul „subiectelor”
Am început visul american spălînd vase. După vreo zece ani, în care am încercat să rezist tentaţiei de mă sinucide, m-am plimbat din nou, de dată asta pe malul Hudsonului. Ajungând în faţa celebrei Fashion Institute of Technology şi văzând din nou fete cu piciore lungi şi sâni frumoşi, m-am hotărît să devin un fotograf de modă. La facultate am cunoscut-o pe pe Kiyoko şi am plecat în Japonia. Restul este istorie, cum spun americanii…
Robert Horvath Deva
Sursă: CERTITUDINEA.RO & http://devanewyork.blogspot.ro/2010/09/cum-de-nu-auzit-nimeni-despre.html
