Alexandru Graur și limba …moldovenească (I)
Zilele trecute colegii mei de facultate, promoția 1965, ne-am întâlnit, cu și mai mare plăcere, acum când suntem tot mai puțini! Am fost promoția cea mai numeroasă din istoria Facultății de Litere, peste 360 după admiterea din toamna lui 1960. Colegii mei și-au adus aminte cu toții de momentul inaugural al vieții noastre de alumni primăvărateci și zănateci: am fost adunați în vestitul R III de la Chimie, singurul amfiteatru care ne putea cuprinde pe toți, și ne-a vorbit Alexandru Graur, figura cea mai prestigioasă și mai cunoscută din tot învățămîntul românesc filologic. Am constatat deunăzi că toți colegii au reținut îndemnul rostit în urmă cu o juma de secol de marele savant cu o parafrază a unui îndemn celebru: bastonul de mareșal din ranița fiecărui soldat!… Al nostru era de academician!… Deși promoția noastră nu a dat niciun academician (rușine, domnilor din staful academic, rușine!), avem mulți colegi care au scos cărți minunate, au marcat literele românești, cultura și învățămîntul din România. Drept care un coleg mai clar văzător ne-a luminat: suntem promoția de aur! Te pomenești!…
Discuțiile despre acel memorabil debut au alunecat, mai ales pentru că eram eu de față, spre subiectul Alexandru Graur, cu amintiri și comentarii. S-a ajuns și la celebrul reproș: Graur a afirmat că există o limbă moldovenească, a unsprezecea printre limbile romanice!… Cum a putut susține așa ceva?!
Eu mi-am făcut datoria și le-am povestit colegilor discuția mea cu Al. Graur pe acest subiect, pe la mijlocul anilor 1970. Eram în postura de a-l putea întreba ce anume l-a determinat să facă o asemenea afirmație. Cred că, dintre toți colegii de catedră, eram sigurul care putea să facă asta. Știam că este vorba de singura „pată” pusă pe o viață și o activitate exemplară. Nu cumva putea fi ștearsă? Graur, cel căruia îi datorez atâta, ca să nu zic „totul”!, mi-a povestit cum i s-a cerut la un moment dat pentru „Scânteia” să scrie un articol pe acest subiect: limba care se vorbește dincolo de Prut. Asta se întâmpla în plin deceniul „obsedant”… A scris Alexandru Graur un text, iar în ziar a apărut altul!… Ziarul „Scânteia” era vocea cea mai autorizată a partidului comunist. Nu se punea problema să dea o dezmințire, să protesteze sau să recurgă la alt procedeu din presa normală!… Iar Graur, membru de partid comunist cu numărul 0000082, din 1938, știa ce-i aia disciplina de partid!… Nu știu dacă a mai spus la multă lume cum a fost… Cred că a pronunțat și numele lui Silviu Brucan, ca fiind persoana care a comandat articolul!… Autor și al escrocheriei …ideologice comise astfel! Graur a scris una, iar Brucan a publicat alta, ce i-a covenit lui și altor ispravnici ai vieții noastre academice de atunci!
Le-am povestit colegilor discuția mea cu Graur și i-am văzut că se bucură de cele aflate. Ba chiar mi-au reproșat că nu am scris nimic pe acest subiect!… Am scris eu, dar n-a ajuns la ei! Atunci mai scrie o dată și încă o dată, să se afle, mi-a replicat Puiu Rujan!… I-am dat dreptate și scriu aceste rânduri la îndemnul colegului și prietenului Rujan! Și tot Puiu Rujan a găsit că era momentul potrivit să ne povestească cum a fost examenul lui în anul I, cu acad. Alexandru Graur însuși!… Memorabil examen! Pe care eu am să-l povestesc de fiecare dată când se va putea! Rețineți așadar mărturia domnului Dumitru Rujan, deplin lămuritoare în „cazul” Graur și limba moldovenească. Sunt bucuros s-o consemnez:
Studentul Puiu Rujan, cam naționalist, ca fiecare brașovean serios, pregătindu-și examenul de lingvistică generală s-a împiedicat și el în afirmația că la Chișinău nu se vorbește românește, ci… moldovenește. Și s-a pregătit, adică a meditat serios asupra subiectului și s-a decis că… orice subiect i-ar cădea pe bilet, el va avea grijă să ajungă și la problema moldovenească. Și chiar așa s-a întâmplat. Astfel că între studentul Dumitru Rujan și profesorul examinator academicianul Alexandru Graur s-a încins o veritabilă dezbatere pe această temă. Ne-a povestit Puiu că Graur l-a lăsat să-și expună obiecțiile, apoi și-a prezentat argumentele sale, l-a lăsat pe junele preopinent iar să vorbească, așa că disputa s-a încheiat pe concluziile lui Puiu. Dându-i nota pe carnet, Graur a comentat: deși avem argumente și teze diferite, ale dumitale nu sunt lipsite de valoare și merită să le susții mai departe!… Conchid astfel că Graur nu sus-ținea teza limbii moldovinești! Nu ținea s-o impună! Mărturisesc că-mi pică cum nu se poate mai bine relatarea lui Puiu! Dintotdeauna i-am luat apărarea lui Graur, cu puțina mea autoritate, în puținele subiecte controversate rămase de la Graur. Menționez cu plăcere că din toată facultatea numai eu îi spuneam „domnule profesor”! Cum să-i zic „tovarășe”?!…
Ce notă i-a dat Graur? Un nesperat 10! Nu se aștepta Puiu, după ce îl contrazisese tot timpul!… Detaliu amuzant: când tatăl lui Puiu a aflat că fiul său a luat nota 10 la examenul cu marele Graur, i-a dublat subvenția lunară!…
Pică mănușă această poveste, din care deduc și se dovedește că Alexandru Graur nu credea o iotă din povestea cu limba moldovenească de peste Prut. Ba mai mult chiar, alt coleg, ascultând povestea lui Puiu, a intervenit cu o precizare bibliografică extrem de importantă: primul care a afirmat că există acea pârdalnică limbă moldovenească ar fi fost Emil Petrovici!… Ar merita lămurită și această chestiune! Dar și Emil Petrovici, putem fi siguri, va fi având povestea sa, care să-l exonereze de rușinoasa teză!
Ion Coja
Buriaș, iulie 2016
