Strabunicul dumneavoastra se numea cumva Isus?
Pentru ca nu m-am invrednicit sa vizionez Codul lui DaVinci in format DVD sau intr-altul piratat de pe Internet, am asteptat transmiterea filmului pe HBO, chestie intamplata in premiera in week-end-ul trecut. Asa am inteles, in sfarsit, de ce versiunea lui Ron Howard a mult mai celebrei carti a lui Dan Brown nu va produce niciodata aceleasi reactii pe care le-a starnit istoricul englez in momentul in care lansa pe piata cartii controversatul sau roman. Pelicula lui Howard n-ar nici o sansa de a fi urmata, asa cum a fost cartea, de un stol de replici care sa incerce sa explice, sa corecteze, sa tempereze exagerari si sa restabileasca adevaruri.
Nici macar reactia mediilor ecleziastice dupa difuzarea filmului n-a avut nimic din vehementa cu care aceleasi autoritati bisericesti protestau imediat dupa publicarea cartii. Fapt curios. Pentru ca, se stie, cinematograful, beneficiind de impactul devastator al imaginii si sunetului, ar fi trebuit sa para de o suta de ori mai blasfemic decat ipotezele vehiculate de cuvantul scris.
N-a facut-o, se pare. In ciuda priceperii regizorului, dovedita in alte productii cinematografice cu succes de casa, precum Apollo 13, Ransom, A Beautiful Mind. Nu ca ultima sa creatie, Codul…., ar avea o pozitie modesta in box-office. Milioanele incasate de la lansarea peliculei incoace nu sunt insa un indicator corect pentru a da seama de motivatiile reale ale celor ce s-au inghesuit sa vizioneze filmul. S-au dus atrasi de fascinatia magnetica a unui subiect starnit de Dan Brown, de excelenta distributiei – Tom Hanks, Audrey Tautou, Jean Reno, Ian? McKellan – sau dintr-un banal imbold cinefil?
Poate ca multi dintre cei ce au umplut cinematografele au facut-o doar din comoditatea de a judeca ecranizarea decat sa-si bata capul cu lectura. Proasta alegere. Pentru ca actiunea filmului, silita sa se incadreze in limite stricte de timp, este privata de trimiterile arborescente de care este impanat opusculul lui Brown si pierde astfel enorm la capitolul claritate.
Doar daca nu cumva Howard a crezut de cuviinta sa faca un film la fel de tenebros pe cat este secretul cel mai pazit din istoria crestinatatii. Acela ca Graalul, potirul sacru a carui cautare a fost, in Evul Mediu, cea mai desavarsita proba la care se supunea un cavaler, nu era un ciliciu, fie el batut cu pietre scumpe si innobilat de sangele Domnului, cules de catre Iosif din Arimateea din rana Mantuitorului rastignit pe cruce. Ci o fiinta omeneasca. Nici ea una oarecare, ci Maria Magdalena, pentru reabilitarea careia Dan Brown a scris un roman intreg.
Dezvaluirea blasfemiatoare de care se face vinovat Brown este, de fapt, o revelare in trepte. Pacatoasa Magdalena este, potrivit cartii, cea mai iubita fiinta din anturajul lui Isus, mai presus chiar decat apostolii. Aflam apoi ca intre Fiul Domnului si femeie s-a infiripat o idila. Urmatoarea treapta a scarii ce coboara in catacombele celui mai durabil secret crestin este ca relatia lor amoroasa a avut un fruct. O fetita, pe care Maria Magdalena ar fi nascut-o in Galia, dupa ce fusese alungata din Israel. Saga stirpei ce incepe cu aceasta copila, in sangele careia curgea sangele lui Christos, se impleteste cu istoria dinastiei Merovingienilor, care s-au perindat o vreme pe tronul Frantei.
Pe firul logic si fantasc in acelasi timp pe care curge naratiunea lui Brown – nu si filmul lui Howard – ajungem la secretul ultim. Taina Tainelor, pentru pastrarea careia Biserica a varsat rauri de sange nevinovat de-a lungul istoriei. Nu numai ca Isus si Maria Magdalena au fost iubiti si soti; nu numai ca au avut un copil; nu numai ca acesta a continuat linia de sange a sacrului sau parinte prin epoci tulburi si potrivnice. Dar – si asta este una din mizele cartii – urmasul lui Cristos, a carui identitate este cunoscuta doar de cativa initiati – este contemporan cu noi.
Pusa pe hartie, dezvaluirea livrata cu pipeta are un alt efect decat pe ecran. Tensiunea revelatiilor si deconspirarilor se acumuleaza aproape insuportabil. Cand secretul leapada si ultimul val, descarcarea emotionala a cititorului este pe masura arhitecturii complicate a cartii, inspirate de goticul catedralelor prin care curge actiunea. Vestea continuitatii stirpei cristice pana in zilele noastre te sidereaza, dar o primesti cu aerul ca e premiul meritat pentru efortul de a fi parcurs cu sufletul la gura marile evenimente ale umanitatii, prin care te poarta Brown.
Filmul, insa, rateaza catharsisul acesta. La prima vizionare de la Cannes, undeva prin primavara, scena din final in care Tom Hanks ii dezvaluie lui Audrey Tautou ca este ultima descendenta a lui Christos a provocat hohote de ras in sala.
Cred ca stiu ce nu e in regula cu filmul asta. A vrut musai sa indese o poveste debordand de simboluri pagane si crestine, impanata cu citate latinesti si cabale medievale intr-un scenariu politist american, cu pistoale si urmariri de masini frantuzesti. Asa a facut si Brown, dar a avut la dispozitie sute de pagini pentru a face credibil mixajul.
Cred ca Howard, inainte de a striga primul „Motor”, ar fi trebuit sa clarifice daca face filmul din imboldul respectabil de a raspunde unei provocari uriase sau din intuitia ca paginile lui Brown sunt o mina de aur. Care trebuia exploatat, scos la suprafata si eventual turnat in forma unei statuete cu mare trecere pe la Hollywood.
Vifor Rotar
