Parintii de mijloc
Pe vremea cand copiii din Romania erau monitorizati la sange de baroneasa Emma Nicholson, autoritatile romane se considerau persecutate de insistenta doamnei cu sange albastru. Raportorul pentru Romania la Parlamentul European masura strambatatile geometriei criminale pe care statul roman o aplica in casele de copii si in toate stabilimentele ce gemeau de copii abandonati. Gestionarii dezastrelor din zisele institutii, politicienii si oficialitatile care nu stiau si nu voiau sa curme calvarul copiilor strazii, nu erau, cu siguranta, cei mai mari fani ai baronesei.
O atitudine, totusi, nelalocul ei printre posesorii acelorasi insemne ale nobilitatii. Pentru ca multi dintre cei vizati atunci de rapoartele nefavorabile redactate pe Nicholson la adresa Romaniei aveau sa infiinteze casta baronilor de Romania. Lejer diferita la obarsii de cea din care se trage distinsa doamna parlamentar, dar mult mai orgolioasa si mai pornita sa-si afiseze blazoanele imobiliare sau bancare.
Emma Nicholson nu ne mai cicaleste cu insistentele ei si nu mai irita establishmentul politic cu propunerile dumisale de scadere a ratingului de tara din pricina minorilor lasati in voia soartei. Romania si-a mai redresat dezastrele din centrele de primire si a mai rezolvat din problemele delicate ale protectiei nevarstnicilor. A scapat de monitorizarea stricta a europenilor si a fost creditata cu oarece interes si eficienta in administrarea tarelor infantilitatii, deloc infantile, insa.
Romania se confrunta astazi, insa, cu un alt soi de situatii, mai dureroase decat cele pe care i le reprosa baroneasa. Abandonul masiv in randul copiilor institutionalizati sau uitati in strada s-a mutat acum in sanul unor familii inchegate, cu parinti constienti de responsabilitatea lor. Mii de case din Romania capsunarilor sau a faiantarilor in strainataturi au ferestrele inlacrimate de plansul copiilor cu ochii pierduti pe geam, inspre tara indepartata care le-a smuls parintii de langa ei. Copilarii normale, daca nu chiar fericite, au fost intrerupte brusc de decizia oamenilor mari de a-si cauta norocul pe alte meleaguri.
Cazurile razlete in care genitorii erau iresponsabili chiar inainte de a-si lua talpasita catre zari mai fericite nu schimba cu nimic statistica alarmanta a mamelor si tatilor sfasiati de dor dupa copiii lasati acasa, cel mai adesea in grija bunicilor. Prichindei care abia isi amintesc chipurile parintilor sau minori fara nici un fel de amintiri despre cei care le-au dat viata descopera in bunici o mama cu prea multe riduri si un tata prea garbovit si cu prea multe dioptrii la ochelari. Unul dintre neajunsurile economico-sociale ale Romaniei – lipsa acuta a clasei de mijloc – are de-acum o reflectare dureroasa chiar in sanul familiei. Intre copiii privati de grija si mangaierea paterna si bunicii vaduviti de un sprijin la batranete se casca golul hidos al absentei parintilor celor mici si copiilor celor mari. Parintii de mijloc si-au taiat de nevoie si dreptul de a se bucura de surasul copiilor si obligatia pietatii filiale. ?
Printr-o ironie nedreapta, dramele oamenilor maturi si a copiilor jinduind unii dupa altii peste harta care ii desparte nemilos sunt contrabalansate de tragediile familiilor nedespartite. In care parintii isi leaga odraslele cu lanturi sau le lasa sa cada in animalitate in niste cocine numite locuinte. Bratele care cersesc pe de-o parte atingerea fapturilor dragi lovesc de cealalta fiintele pe care nu le mai indragesc dupa ce le-au adus pe lume.
Noroc cu statul ca asigura echilibrul in disolutia familiei in Romania. Dupa ce-a trimis la munca milioane de nevoiasi si a despartit abuziv sute de mii de familii, ce-l mai costa sa-i smulga din mainile asa-zisilor parinti pe micutii traumatizati?
Cand intra in scena Protectia copilului, mi se face lejer dor de baroneasa Nicholson.
Vifor Rotar
