Spectrul fostelor mineriade înspăimântă și astăzi guvernele
A fost de ajuns un protest al minerilor din Valea Jiului pentru ca o cohortă de politruci să se năpustească asupra Văii Jiului, fiecare dintre ei deversându-și turbinca de minciuni glazurate cu tupeu, indiferență și nesimțire, în fața unor mineri abia ieșiți din șut. Ce-i determină pe spilcuiții miniștri și lideri de partid să tresară metafizic la orice zvon despre nemulțumirile minerești este ușor de întrevăzut. Raidurile minerești din anii 90, începând cu 29 ianuarie 1990, 19 februarie și 14 iunie ale aceluiași an, ultima fiind apogeul represiunii FSN-iste împotriva demonstranților din Piața Universității, încă încing imaginația optimaților bucureșteni din structurile securiste sau nu, ale puterii de partid și de stat.
O pace cât o palmă istorică administrată unui stat bananier
Punerea statului român însuși între paranteze a fost încă o colosală realizare a guvernelor de stânga și de dreapta ale timpului, ca și abjurarea de la funcțiunile democratice ale societății, prin celebra Pace de la Cozia. Statul român a fost înfrînt atunci la Cozmești de 5000 de mineri hotărâți să-și facă dreptate pe cont propriu, când dreptatea devenise doar un breloc destinați celor bogați, puternici și corupți, din București și din țară.
Tot statul român este cel care a cerut atunci pace în genunchi prin premierul Radu Vasile, în sfânta Biserică, pe care a rupt-o imediat ce neghiobii politici lași, prinși în mijlocul evenimentelor, au fost în siguranță. Dacă minerii ar fi cunoscut istoria măcar redusă a tratatelor încălcate ale României, a aliaților trădați în mod repetat și a voievozilor vânduți de boierimea hulpavă aflată perpetuu într-o hidoasă putrefacție, precum cea de astăzi, n-ar fi pus prea mult nădejde în promisiunile abjectei clase politice de atunci, cum nici în cele ale clasei de acum.
,,Lașii mor de fiecare dată când se tem, vitejii o singură dată”
Ce n-au înțeles minerii atunci ca și acum că ei aparțin unei alte lumi, de dedesubt. O lume a privațiunilor și a întunericului, la propriu și la figurat. O lume a silicozei instalate de timpuriu în plămânii celor suficient de defavorizați pentru a-și petrece o viață întreagă în mină și în praf de cărbune.
O lume de care optimaților de la București nu le pasă, dar le e frică. Duhoarea pestilențială a fricii ce paralizează vintrele tuturor politicienilor lași aflați la putere, când aud de proteste minerești, chiar și pașnice, este grăitoare pentru neliniștea istorică pe care minerii le-o induc chiar și de la distanță. Culoarele sclivisite ale Puterii se înfioară și la auzul veștilor care conțin denumirea Valea Jiului în context. Cam tot așa cum Brașovul le amintește politrucilor, sicofanților și securiștilor, chiar și urmașilor lor, de revolta brașoveană din 1987, care a zguduit regimul ceaușist.
Le este încă frică de mineri pentru că încă realizează că întotdeauna ei, politrucii, sunt de vină. Scursurile de politicieni care ne conduc de treizeci de ani, nu oprimații și pauperii Văii Jiului. Chiar și pentru manipulările dezgustătoare cărora minerii le-au căzut victime de fiecare dată.
Un regim politic și două lumi, una dedesubt și una deasupra
În aceste zile nulitățile aflate vremelnic la guvernare au constatat că minerii nu și-au încasat drepturile bănești. Ar fi prins de veste la timp dacă nu erau atât de absorbiți să și le încaseze pe ale lor, meritate unele, dar mai ales nemeritate. Și s-au înspăimântat.
Lumea de dedesubt a minerilor este simplă, ca și gândirea acestora. O lume bidimensională unde nu există nuanțe de gri, unde răul este rău și binele este bine, unde lumina este lumină iar întunericul este nepătruns. Iar adevărul se deosebește clar de minciună. Potentații bucureșteni ai Puterii, oricare ar fi aceasta, nu mai pot distinge organic adevărul de minciună, atât de obișnuiți fiind cu cea din urmă.
Trăiesc într-o împărăție a oglinzilor strâmbe ale îmbuibării bugetofage, indiferenți și sluțiți moral de privilegiile pe care și le-au revărsat neîntrerupt asupra lor și a progeniturilor lor. Acestea din urmă câteodată mai rapace, mai tupeiste și mai rele decât părinții lor. Spunea un dicton sovietic al aparatcikilor bolșevici ,,Așa cum ei sunt slujbașii noștri, tot așa copii lor vor fi slujbașii copiilor noștri,, Dar ciudat, încă le e frică de mineri. De brașoveni nu, pentru că cele două surse de spaimă pentru guvernanții nelegiuiți ai ultimilor treizeci și patru de ani, începând cu noiembrie 87, uzinele Steagu și Tractorul, au fost rase de pe fața pământului cu tot cu sindicatele lor.
După guvernanți au apărut și măscăricii de bâlci
Acum, chiar săptămâna trecută, guvernul Cîțu, prin Raluca Turcan de la Muncă, Virgil Popescu de la Energie, coordonați de premierul însuși, a capitulat în fața tuturor doleanțelor minerilor, justificate dealtfel. Au încheiat și o pace printr-un protocol ce garantează plata arieratelor financiare.
În Valea Jiului s-au deversat imediat și dejecțiile politice ale AUR, dublate de dezechilibratul senator al României, Diana Șoșoacă, cu icnelile lor furibunde și asurzitoare de autointitulați patriotarzi. Dezgustătoarea Șoșoacă, cu ridicolele ei încercări de a-l maimuțări pe Vadim Tudor și ale sale spumoase sale explozii verbale enciclopedice, este pe cât de netalentată, pe atât de incultă. Deh, era rost de exhibare a prostiei de partid în fața întotdeauna naivilor mineri, dar și în fața unui popor deja dezgustat de învolburările naționalist-șovine ale minunii electorale din decembrie 2020. Era un moment prielnic pentru a ciuguli precum vulturii hoitari câteva voturi de la amărâți.
Nu ar fi lipsit de interes să vedem cum a funcționat și grija părintească guvernamentală pentru vaccinarea minerilor. Primarul Devei deja și-a manifestat disprețul pentru tagma minerească, considrându-se superior cel puțin prin naștere și prin salariu. Aroganța ciocoiască a politrucilor ce infestează cu incompetența și prostia lor administrația publică locală în toată țara nu putea să nu expandeze și la Deva. Din altă perspectivă istorică, minerii au rămas astfel în conștiința românilor ca opresorii care au călcat în picioare opoziția democratică în iunie 90, dar la indicația cui?
Nu a politrucilor și moștenitorilor lor, care încă mobilează deopotrivă Puterea și Opoziția în România? Dacă au fost de vină și minerii pentru că s-au complăcut să urmeze și să materializeze colosala manipulare a lui Ion Iliescu din iunie 1990, este o chestiune aflată încă în dezbatere. Dar măcar ei n-au avut discernământ atunci.
Mușamalizarea procurorilor militari de partid și de stat
Cei care l-au avut și au construit minuțios destructurarea oricăror mecanisme democratice incipiente, câștigate cu sânge în 89, nu au răspuns încă în fața legii. Și nici nu vor răspunde. Parchetele militare au fost părtașe atunci la mușamalizare cum sunt acum la tergiversarea dosarelor mineriadelor. Morții și răniții mineriadelor de atunci, ca și cei ai Revoluției, nu vor fi răzbunați prin strânsoarea legii penale pentru făptuitori. Pentru că aceștia au fost și sunt legea, încă și astăzi. Liderul minerilor, Luceafărul Huilei, a plătit cu ani de pușcărie, mult prea mulți. Dar el era miner. Gulerele albe feseniste, care i-au chemat și incitat pe mineri la violențe împotriva altor categorii sociale pe tot cuprinsul Capitalei, sunt încă protejate de generalii procurori din Parchetul Militar al Parchetului General. Aceiași care au mușamalizat la ordin dosarele mineriadelor în anii 90. Ne vor rămâne însă în amintire și în istoria recentă hoardele minerești, care au bătut și agresat atunci tot ceea ce însemna studenți, intelectuali și politicieni ai opoziției democratice. Fără ca aceștia, minerii, să conștientizeze anatema socială și istorică ce va fi aruncată asupra lor.
Pe mineri îi așteaptă extincția profesională, pe politicieni nu
Înseamnă acest aspect că nu trebuie să mai luăm seama la privațiunile, nedreptățile și nesiguranța, în care guvern după guvern aruncă Valea Jiului și minerii săi? La doleanțele acestei defavorizate categori sociale?
Evident că nu. Am deveni și noi ceea ce au încercat politrucii și securiștii, conservați la putere, să facă din noi și n-au reușit timp de treizeci și doi de ani. Ființe umane subordonabile, insensibile la suferințele și tragediile semenilor noștri, chiar și mineri fiind.
O categorie socială și lucrativă oricum aflată în pragul extincției. Profesiunea de miner este pe cale de dispariție în talazurile tehnologiei energetice de vârf, o reminiscență a unor vremuri industriale de mult apuse. Iar minerii vor dispărea și ei. Probabil cei care mai pot vor deveni sparangheliști, iar alții pensionari și asistați sociali. Clasa politică însă, decrepită, alterată și descompusă de și prin propriile sale pofte nesățioase de putere și de opulență pantagruelică, animată doar de metehnele subculturale ale îmbuibării bugetare grotești, ne va rămâne mereu prezentă și neatinsă, ca un coșmar perpetuu din care nu ne putem trezi. Și din ce observăm că votăm ciclu electoral după ciclu electoral, nici nu vrem să ne trezim.
Libiu Mateescu
Libiule tot mai prost te faci! Daca ai ajuns sa-l plangi pe Cozma chiar ca esti dobitoc!
Mai rareste-o cu alcoolul!