Și dacă credința a fost inventată ca să fim controlați?
Și dacă credința a fost inventată ca să fim controlați?
Și dacă ea nu e lumină, ci lanț? Dacă n-a fost creată pentru salvarea sufletelor, ci pentru supunerea trupurilor?
Timp de secole, oamenii și-au plecat frunțile în fața altarelor, icoanelor, bisericilor — dar adevăratele altare au fost întotdeauna în mintea lor.
Ni s-a spus: „Nu întreba”, „Supune-te”, „Rabdă — va fi mai bine… dar mai târziu”, acolo unde n-a fost nimeni și de unde nimeni n-a venit vreodată înapoi.
Convenabil, nu?
Când ți-e foame — ți se dă o rugăciune.
Când suferi — ți se spune că e o încercare.
Când mori pentru interese străine — ți se promite Raiul.
Dar dacă tot acest mecanism a fost creat nu ca tu să devii mai bun, ci ca tu să nu te mai împotrivești?
Să nu mai întrebi, să nu mai ceri, să nu mai gândești — ci doar să crezi că „acolo sus cineva știe mai bine”.
Biserica s-a contopit cu statul.
Credința a devenit monedă.
Predica — politică.
Cuvântul „păcat” a devenit biciul.
Iar cuvântul „mântuire” — morcovul legat de băț.
În Antichitate, se omora pentru credință.
În Evul Mediu, se ardea pentru ea.
În epoca modernă, ea a fost transformată în instrument de control.
Și toate astea — sub același steag: „Așa trebuie. Așa vrea Dumnezeu.”
Dar cine a decis că „așa” vrea El?
Și de ce tot ce e „divin” pare să le convină doar celor de la putere?
Credința e un instrument puternic.
Cel mai puternic.
Pentru că funcționează fără arme, fără armată — stă în tine, dirijează rușinea, frica, speranțele.
Și, când trebuie, te trimite la război. Sau te face să înduri umilința, crezând că e „smereenie”.
Asta nu înseamnă că credința e un rău.
Dar trebuie să o distingem de arhitectura religioasă clădită secole la rând.
O construcție în care fiecare treaptă înseamnă putere, iar fiecare „amin” înseamnă supunere.
Adevărata credință e în inimă.
Ea nu cere intermediari.
Nu cere donații.
Nu cere frică.
Dar sistemul e construit invers: nu vrea suflete libere, ci trupuri ascultătoare.
Și dacă stai puțin să te gândești…
Dacă credința chiar a fost inventată ca să ne conducă?
Nu de Dumnezeu, ci de oameni.
Nu pentru iubire, ci pentru control.
Nu ca tu să devii mai puternic — ci ca tu să nu îndrăznești măcar să crezi că ai acest drept.
Autor: Anatol Basarab.
Sursa: facebook.com
Ce-i drept, Adevărul trebuie căutat dincolo de dogme! Religia a fost întotdeauna una dintre formele de manipulare a elitelor și-un aprig instrument de control. Spre exemplu, catolicismul (în special ramura protestantă) a întărit ideea banilor ca măsură a virtuții, consolidând astfel calea capitalismului. Autorul articolului de mai sus NU emite ipoteza renunțării la credință, ci sugerează a privi ceva mai critic la structurile de putere din jurul nostru, pentru a fi mai vigilenți în fața manipulării. Se știe că arma cea mai bună împotriva unor asemenea tactici rămâne gândirea critică și mai ales educația. Biserica lui Hristos este inima omului. Legătura cu El ar trebui să fie ceva lăuntric și profund, ar trebui să fie ceva sută la sută al tău, nu ceva ce trebuie să faci după conceptele cuiva. Abraham Lincoln în cartea „The True Story of a Great Life” spunea: „ When I do good I feel good, when I do bad I feel bad, and that’s my religion.” Consider că-i suficient de sugestiv citatul…
alt kkt gros mancat de acest idiot sorosist