Sa fie ceva „stricat” în neamul nostru, de nu ne-ngăduim nici cu sufletul?
În preajma zilei naționale de la 1 Decembrie si pana spre An Nou se întâmplă, ciclic, ca presa scrisă și vorbită să revină la tema unirii românilor, pe fondul unei stări acute de fragmentare a unei societăți incongruente. Nu se înțelege nimeni cu nimeni! – acesta e sentimentul dezolant. Nu știm dacă e chiar așa, dar departe nu suntem. Unii nu încap de alții. Se urăsc… salariații la privat cu bugetarii, persoanele active cu pensionarii, mai nou, vacciniștii cu antivacciniștii , cei care lucrează afară cu cei care au rămas acasă, alegătorii cu politicienii, omul de rând cu presupusa elită intelectuală, ba chiar suveraniștii cu europeniștii…
În fiecare caz e alt motiv de discordie, dar antagonizarea e radicală. Cum să-i unești pe unii cu ceilalți? ! Dar si cum sa-i desparti?E un proiect vag. Cine să-i unească și ce valori comune să-i apropie?
Binele țării! La fel de vag…
Nici coaliția PSD-PNL nu e privită cu ochi buni. Văd două cauze banale ale dezunirii și dispersiei. Una ar fi fuga după câștigarea existenței …afara, într-o lume nesigură, în care fiecare dintre noi concurează cu toată lumea. Dar așa a fost întotdeauna, nu e noutate decât dacă această competiție a devenit și mai dură. Poate că principala cauză imediată e faptul că trăim prea implicați politic, partizani înfocați ai unei opțiuni.
Libertatea de exprimare ne face pe unii dintre noi să credem că numai opinia noastră e legitimă și că ea ar trebui să fie suverană și unanimă. Vorbim mai tare nu doar ca să ne facem auziți, dar și pentru a acoperi vocea celuilalt. Micul sau marele nostru autoritarism nu lasă loc pentru argumentele alternativei: nu se poate decât așa cum vreau eu!
Cei doi poli ai atitudinii ar fi exclusivismul (impunerea absolutistă a punctului propriu de vedere) și paradoxal, împăciuitorismul (toți avem dreptate).
Până la urmă, niciuna nu e o soluție aplicabilă, pentru că nu se ajunge decât în procente mici la una sau alta dintre extreme. Părțile se detestă și intră în conflict, în cel mai rău caz, sau se ignoră și se minimalizează reciproc. Tema devine confuză și se pierde în ceața aproximărilor…
Cu o astfel de abordare psihologică a dezbinării naționale nu-i dăm de capăt unirii românilor decât cu recomandări moraliste, de genul: să ne respectăm reciproc dreptul la opinie, să admitem că suntem de la natură diferiți, să trăim într-o cultură a dialogului. Așa am realiza Mica Unire, indispensabilă pentru o bună conviețuire. Soluția e Educația unui mod de gândire tolerant. Formă elementară. Ar fi prima treaptă.
A doua ar fi Unirea Medie (i-aș zice așa, pentru că mai există o treaptă): unirea celor din țară cu cei plecați la muncă în străinătate. Problema ar fi să-i aducem acasă pe cei plecați, pentru a realiza adevărata solidaritate.. Cum știm cu toții, ar fi extrem de complicat, când nu avem locuri de muncă.,.. România riscă astfel să devină o țară pustie sau, poate, cea mai ieftina destinație preferențială a deșeurilor europene și o pensiune provizorie a …
emigranților și azilanților. Pentru a evita un asemenea dezastru, care se profilează, ar trebui un program politic serios, o dezvoltare economică „prin noi înșine”. Și primul punct ar fi ca atunci, găsirea de soluții pentru ca românii plecați să se întoarcă sau, cel puțin, să nu mai plece alții. Rămân să aibă grijă de casele goale , numai
pensionarii, până mai trăiesc. Dacă nu ne gândim la o reconstrucție a industriei naționale (pornind de la energie proprie și alimente procesate integral aici) și o revitalizare a agriculturii, nu avem șanse de supraviețuire ca națiune. Misiune grea într-o Europă cinică, în care atracția occidentală e decisivă și disperată. Nu stiam, oare, ca plecarea tinerilor, destrămarea Estului a înseamnat salvarea Vestului ? Cine să mai sprijine această… falsa unire dacă nu noi? Credeți că ne vor ajuta partenerii noștri europeni?
Marea Unire europeana rămâne visul, ultima treaptă. România Mare nu mai există din 1940, de când am pierdut Basarabia, definitiv, și Ardealul de Nord, temporar. Noi ne comportăm și azi la festivități ca și cum ar exista România Mare… Nu mai există !! Conștiința colectivă a rămas profund traumatizată de convulsiile politice aletragicului an 1940 și ale războiului. Acel coșmar al istoriei a lăsat urme adânci în conștiința noastră. Ne-a creat un sentiment permanentizat de vulnerabilitate națională:ne gândim că un pact Ribentrop-Molotov sau un diktat de la Viena sunt oricând posibile. Yalta și Malta au fost locuri de decizie peste capul nostru.
Iarăși ne temem că România nu-și mai aparține. Marea Unire (împăcarea cu noi înșine, revenirea acasă a înstrăinaților, sigurantza Ardealului e de-a dreptul iluzorie. Mai mult, unirea românilor a fost și a rămas o problemă de … politică externă. Trebuie ca și alții să vrea… Așa a fost la 1859, așa a fost la 1918. este gândul nostru maximal, pe potriva aspirației celei mai înalte.
Mulți vor spune că, dincolo de subiectul istoric din cărți, unirea românilor e o temă inactuală, confuză, patetică, patriotică, naționalistă, Ba chiar dăunătoare unei integrări europene, mai profitabilă decât o mândrie sterilă. O Românie faramitzata in bucăți e mai ușor asimilabilă de către Europa decât o Românie unită,prea mare (ca Polonia) sau prea tare (ca Ungaria) pentru a fi înghițită și digerată ușor. Dezbinați suntem, dezbinați vom rămâne. Pentru că așa se pare că e mai bine.pentru altii… Nu pentru noi.
O Europă a națiunilor suverane ar fi mai greu de „stapanit” decât o Europă faramitzata , a …regiunilor mixte politic, lingvistic, economic transfrontalier, cu interferente, multiculturale.
Avem aproximativ un pământ comun , nu și un trecut comun. Istoria ne tot desparte, de ce sa fie rescrisă, astfel încât să rezulte că… dintotdeauna ne-am dorit asta, Nu asa trebuie sa fie o Europă unită, exact dupa modelul „Uniunea Sovietica, Se pare, daca noi nu putem fără Europa, nici Europa nu prea poate fără noi. E aici înțelepciunea faptului împlinit?! Sa-l lasam asa? Rezumanul unei dureri. (ddr)
