România pururi jefuită (2)

România pururi jefuită (2)

0 83

Toată lumea s-a întrebat, se întreabă şi se va întreba în perpetuitate de ce au cedat iudeo-angloamericanii în halul acela în faţa iudeo-sovieticilor la sfârşitul războiului, când purtau cunună şi nimb de învingători; explicaţia bălmăjită, în care nimeni nu crede de fapt, a fost că erau tare slăbiţi şi obosiţi sărmanii după atâtea ostilităţi şi că nu căutau decât pacea cu tot dinadinsul. Nu e adevărat: tocmai demonstraseră cu prisosinţă că erau ultraputernici, că aveau arma cea mai distrugătoare din întreaga istorie a omenirii, arma nucleară, pe care oricând o puteau folosi împotriva oricărui duşman. Şi-atunci? Problema nu e că n-au putut, ci n-au vrut. Ajungea să se zborşească puţin apusenii la ruşi, că îi şi expediau rapid dincolo de Nistru (dar atunci, nu mai târziu, pentru că mai târziu însemna prea târziu). Nu cumva şi pentru ei popoarele sacrificate din Centrul şi Estul european erau de mâna a doua şi îşi meritau soarta? Ciudat: aşa gândea şi Hitler.
Iar britanicii ar face bine să ne întrebe şi pe noi cum îl vedem pe scofala lor de Sir Winston Leonard Spencer Churchill, premiu Nobel pentru literatură (da, da, nu muriţi de râs!): ar auzi expresii pipărate şi înjurături pline de miez. Când au încercat cu timiditate şi fereală să le amintească moscoviţilor că au şi ei, conform ruşinosului acord de procentaj de pe şerveţelul mototolit, vreo 10% influenţă în ţările române, li s-a răspuns răspicat cu o neaşteptată intonaţie prepalatală chinezească: ciuciu.
Este şi acesta un mod de a scrie istoria. După cum un altul ar fi să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi câştigat ceilalţi: în cazul nostru, îl văd pe mareşalul Antonescu asumând rolul lui Franco şi pregătind ţara pentru domnia lungă şi îmbelşugată a regelui Juan Carlos I al nostru, adică a lui Mihai I. Dar nici asta n-a fost să fie. Nimic n-a fost să fie.
Oricum, între cele două instantanee fotografice rămase să ne otrăvească viaţa: al  Führerului istericizat şi al celor trei mangafale/puşlamale/secături tolănite care şi-au arvunit fără nici un drept soarta lumii, noi n-am prea avut de ales. Cu consecinţele de rigoare.
În calea ursului moscovit ieşit din hibernare scitică şi asmuţit din bârlog, apusenii au aruncat ciozvârte însângerate, ca să-i amâne înaintarea. Una din aceste ciozvârte s-a numit România, alta Polonia ş.a.m.d. Cu preţul lor, Occidentul „luminat şi democratic”  s-a pus cinic la adăpost şi şi-a clădit bunăstarea.
Cu preţul lor, nu altcumva, aţi înţeles?
Iar noi, cei de aici, cele patru generaţii înşelate de care pomeneam, ne-am trezit înglobaţi în Imperiul Roşu în chip de satrapii orientale guvernate de noul Persepolis şi am fost în realitate cetăţenii veşnic înjosiţi ai unor republici socialiste sovietice care întâmplător se numeau România, Bulgaria, Ungaria etc., dar s-ar fi putut numi la fel de bine Parţia, Sarmaţia sau Bactriana. Asta a fost istoria sumbră a anilor ’50.

Mai apoi, în deceniul următor, „ciozvârtele” însângerate din marele blid sovietic şi-au redescoperit cu greu, cu sacrificii, naţionalitatea şi mândria, şi au procedat în consecinţă, în vederea dobândirii unei independenţe relative, deranjându-i însă foarte tare pe consumatorii lor marxist-leninişti-fripturişti-kaghebişti-posmagişti care au procedat cu violenţă în cazurile Ungariei şi Cehoslovaciei, şi cu neîncredere, viclenie, aşteptare şi pândă răzbunătoare în cazul României, ce începea să le şadă, prin dezvoltarea ei constantă și prin renunțarea unilaterală la vițelul de aur, id est sistemul cămătăresc mondial al FMI, ca osul în gât. Os de care s-au dezbărat sângeros în decembrie 1989 cu preţul a peste o mie de vieţi, caz unic european în contextul de atunci, caz deloc întâmplător ce nu făcea decât să anticipeze catastrofa politică-economică-socială-morală care ni se pregătise, care a avut loc, și în care ne zbatem azi.
Acum o săptămână am primit pe mail un video uimitor care dura cam patru minute. Dar ce minute! În el, un rabin spunea următoarele: Războaiele mondiale 1 și 2 – noi, evreii, le-am provocat și dezlănțuit; uciderea lui Kennedy – tot noi am pus-o la cale…
Nu m-am mai mirat, fiindcă mi-am amintit de întrebarea pusă doamnei Rothschild (mama) de ziariști în preajma Primului Război Modial:
Doamnă, va fi război sau nu?
Răspuns: De ce mă întrebați pe mine? Întrebați-i pe fiii mei; dacă ei vor să fie război, va fi. Dacă nu, nu.
Exact ca acum.

Remember:
„Puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor” – Abraham Lincoln. În februarie-martie 1862 şi în martie 1863, Lincoln a primit aprobarea Congresului de a împrumuta 450 de milioane de dolari de la populaţie, prin vânzarea de obligaţiuni sau „bancnote”.
Lincoln a rezolvat astfel criza monetară americană fără ajutorul bancherilor internaţionali. A fost asasinat în 1865. Bismarck, cancelarul german, a declarat în 1876 despre Lincoln: „A obţinut din partea Congresului dreptul de a împrumuta bani de la oameni prin vânzarea de obligaţiuni către statele americane şi astfel, Guvernul împreună cu naţiunea au scăpat de comploturile străinilor care doreau să-i finanţeze. 
Aceştia au realizat imediat că Statele Unite aveau să le scape din mână. De aceea s-a hotărât uciderea lui Lincoln”. Capul șarpelui e sistemul financiar (Ken O’Keefe).

La 4 iunie 1963, președintele John Fitzgerald Kennedy a semnat Ordinul executiv nr. 11.110 care dădea înapoi guvernului dreptul de a tipări bani fără ca o astfel de operațiune să se mai realizeze prin banca centrală privată a S.U.A. cunoscută ca Rezerva Federală.
Ordinul lui Kennedy dădea practic Trezoreriei de Stat puterea de a emite bancnote (certificate valorice) corespunzător rezervelor de argint din visteria trezoreriei. Pentru fiecare uncie de argint aflată în seiful Departamentului de Trezorerie al SUA, guvernul putea introduce noi bani în circulație prin măsuri fiscale care să înlesnească accesul populației la masa monetară. Kennedy a făcut astfel accesibile poporului american 4,3 miliarde de dolari în bancnote noi.
Implicațiile acestei ordonanțe au fost uriașe.
Printr-o trăsătură de condei, Kennedy era pe cale să elimine ca intermediar al bunăstării americane banca privată a Rezervei Federale.
În cazul punerii în circulație a unei cantități suficient de mari de bilete cu valoare de către Trezoreria de Stat, Kennedy urma să elimine cererea pentru biletele cu valoare ale Rezervei Federale, banca privată a masonilor, fiindcă certificatele de argint erau susținute de argint, pe când biletele Rezervei Federale nu erau susținute de nimic. Ordinul executiv nr. 11.110 putea să prevină riscul ca datoria națională să crească enorm, până la nivelul de azi, fiindcă ar fi dat guvernului posibilitatea de a-și achita datoria fără a mai merge la Rezerva Federală pentru a cere noi împrumuturi și a plăti dobânzi peste dobânzi la banii împrumutați. Însă a demonta sistemul de rezervă federală și a băga în circulație bani fără dobândă era o crimă împotriva intențiilor și înseși rațiunilor de a fi ale elitei financiare masonice. Asasinatul a avut drept urmare faptul că, la 5 ani de la eveniment, a fost oprită punerea în circulație a bancnotelor noi (a certificatelor de argint).
Ordinul executiv nr. 11.110 nu a fost anulat de nici un președinte american și este încă valabil și azi. Doar că nu a mai fost pus în aplicare și nu a mai produs efecte niciodată. După asasinat, Kennedy a fost înlocuit de francmasonul de rang înalt Lyndon Baines Johnson, care a făcut tot posibilul pentru a șterge urmele din spatele atentatului.
Fotografiile și radiografiile de la autopsie au fost falsificate. Era clar din pozele originale că președintele Kennedy fusese lovit de mai mult de două gloanțe și că cel puțin unul fusese tras din fața lui. Autorul Harry Livingstone a scris în volumul al doilea al cărții „High Treason” (Înalta trădare) că președintele Kennedy a fost atacat într-o ambuscadă cu precizie militară de mai mulți asasini. A fost o conspirație concepută de la cel mai înalt nivel. Azi, o examinare sumară ar putea confirma că a fost vorba cel mai probabil de trei ucigași! A fost o execuție.
Desigur, asemănările izbitoare cu execuția președintelui Nicolae Ceaușescu din aceleași motive financiare, nu pot fi decât “palide coincidențe”… Plata integrală a datoriei externe și hotărârea președintelui român de a nu mai contracta niciodată alta, cu dobânzile aferente strivitoare pentru Țară, nu au avut nici cea mai mică legătură (nu-i așa?) nici cu soarta lui, nici cu a Țării și Neamului. Cine susține altceva este categoric un adept parșiv al teoriei conspirației, deși trebuie să recunoaștem că elitele financiare globaliste masonico-sioniste cu slugile lor locale au simțit că România le scapă de sub control. Și au acționat. Și au reacționat. Prin metodele lor. Prin uneltele lor.

Corolar. O istorie prescurtată a Tezaurelor pierdute ale României.
– Actul 1, 1916-1917. Urmare a unor decizii nesăbuite, Tezaurul Țării este trimis în două tranșe în Rusia.  În ceea ce privește numai aurul, în total, în decembrie 1916 și iulie 1917, Banca Națională a României a depus la Moscova 91,48 tone de aur fin. Nu a fost recuperat (cu mici excepții nesemnificative) niciodată. Ghinion.
– Actul 2. 1944-1945.  Urmare a invaziei sovietice în România, nu se știe nimic precis despre aurul aflat atunci în seifurile Băncii Naționale și ale altor Bănci din întreaga Țară, categoric vizate și vizitate cu intenții drăgăstoase de trupele noilor noștri aliați.
Despre asta nu se putea discuta în vremea comunismului, dar nu se discută nici azi! Subiect tabu! Tot ce știm este intenția Mareșalului de a împărți aurul și celelalte valori întregului Neam Românesc, intenție frustrată de mersul galopant al evenimentelor, care l-a decis să ascundă Tezaurul la mânăstirea Tismana. (Au fost depuse la Tismana: 
– 1.241 casete cu monede aur, numerotate de la 226-800; 1.001-1.370 și 1.401-1.696, greutate 50.186,60658 kg aur fin; 
– 1.372 casete cu lingouri tip internațional, numerotate de la 1-1.372, greutate 67.761,31306 kg aur fin;
– 1.006 casete cu lingouri standard, numerotate de la 1-1.006, greutate 53.488,75980 kg aur fin.
În total 3.619 casete cu 171.436,67944 kg aur fin; plus 51 casete aur polonez, în greutate brută de 3.057,450 kg).
În Tezaurul central au mai rămas 400 casete cu
– 17.388,996 kg aur fin;  
– 200 casete monede lire sterline aur, în greutate de 8.786,904 kg aur fin;
– 200 casete cu mărci germane aur, în greutate de 8.602,092 kg aur fin. 
Ba nu e chiar așa: specialiștii Băncii Naționale a României au stabilit că la sfârșitul anului 1944, aveam 244 tone de aur, din care 190 de tone aur fin au fost depozitate la Tismana.
Restul de 54 de tone erau distribuite după cum urmează: două tone au rămas în centrala băncii de la București și în sedii pentru operațiunile curente, iar restul de aproape 52 de tone se aflau de pe atunci în străinătate: la Banca Angliei, la „Federal Reserve Bank” din New York și în Elveția la „Banca Națională a Elveției”, la „UBS Zurich”, la „Banca Reglementelor Internaționale”…
La sfârșitul anului 1944, aveam 244 tone de aur, iar zece ani mai târziu, doar 52 de tone…
În mod absolut firesc se pune întrebarea ce s-a întâmplat cu cele peste 190 de tone de aur dispărute din tezaurul B.N.R., la care se adaugă aurul rezultat din producția internă a acelor ani.
Rezumat: 244 de tone de aur conținea Tezaurul României la sfârșitul anului 1944, cea mai mare cantitate de aur (susținută cu acte) deținută de Români în istoria lor; – zece ani mai târziu, rămăseserăm cu 52 de tone!
Nu vom putea urmări niciodată cu precizie cum a fost cheltuit aurul de la Banca Națională a României în acei ani. Parțial a fost folosit, între multe altele, pentru:
– veșnicele și înrobitoarele reparații de război impuse nu numai de U.R.S.S., ci și de S.U.A. și Anglia la unison;
– stoparea și eradicarea foametei din Moldova;
– industrializarea forțată a Țării prin planurile cincinale preconizând și electrificarea – hidrocentralele, Bicazul etc.;
– alte destinații greu dacă nu imposibil de precizat…
Multe afaceri necurate, necunoscute, dubioase se ascund în acei ani haotici de după înfrâgere. (Vezi și lucrarea „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880-2020)ˮ.
Evoluție?
Deci, parțial, încă un Tezaur volatilizat. Ghinion.

– Actul 3. În prezent, 61,2 tone de aur românesc se află la dispoziția lui Rothschild și a ciracilor lui din City of London travestiți în Banca Angliei, aur trimis pe șest și pe nevé de Marele Inamovibil Mugur Isărescu, în deplină necunoștință a Neamului.
Dar nici măcar guvernatorul B.N.R. nu a făcut asta de capul lui, ci cu voia și la îndemnul președinților de atunci, anume: 1990 – Ion Iliescu, 1999-2002 – Emil Constantinescu, apoi din nou Iliescu.
Aici atenție mare: oare înseamnă asta că acel dubios cont deschis chiar în 1990, imediat după așa-zisa revoluție, era plata pentru serviciile externe furnizate de autorii din umbră ai Loviturii de Stat?
Rămâne să ne întrebăm. Prin urmare, contul din Banca Angliei a fost deschis în 1990, când noua putere nici nu se instalase bine, iar aurul a fost transferat fizic din 1999 până în 2002.
De ce după nouă ani? Nu știm.
Când într-un târziu niscai gazetari l-au întrebat pe marele maestru al combinațiilor de soarta aurului românesc, au primit următorul răspuns năucitor:
„Pentru că multă lume consideră că e ceva necurat aici, de ce BNR ține aurul la Londra. Păi, aurul este parte din rezerva noastră internațională. E rezervă internațională. Nu e rezervă internă. Cei 32 de miliarde de euro, 37 de miliarde echivalent de dolari, nu-i ținem în țară.
Dacă i-am ține în țară nu ar avea absolut nicio valoare. Nu ar asigura stabilitatea. Îi ținem în conturi în străinătate. Așa se ține”.
Recitiți cuvintele subliniate de mine. Deci, multă lume. Deci, consideră că e ceva necurat aici (gura păcătosului…).
Deci, aurul nostru nu e pentru noi, nu e rezervă națională, deci nu e al nostru! Dacă l-am ține în Țară nu ar avea nici o valoare! Nu ar asigura stabilitatea! Stabilitatea cui?
Și cutremurați-vă de atâta ipocrizie, cinism și atâta praf în ochi. O să mai vedem vreodată acel aur care nu e pentru noi?
Păi ce să-i faci! Ghinion.
Istoria modernă și contemporană a României este constituită din ghinioane suprapuse, de care nimeni nu este vinovat. Nimeni, niciodată.

Autor: Mihai Cantuniari, scriitor
Sursa: art-emis.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.