România pururi jefuită (1)

România pururi jefuită (1)

1 112

România pururi jefuită de șuți prezidențiali și mafioți guvernamentali – autohtoni și alogeni.
E normal, e bine şi cinstit să fiu şi să rămân un mare nostalgic; nostalgia este unica dovadă că timpul ce mi s-a dat merita să fie trăit.
Aşa l-am trăit şi eu, din plin, deşi el, timpul acela, a fost plin de ciudăţenii inexplicabile, de înşelăciuni perverse, de răsuciri şi răsturnări dramatice de situaţii, de întrebări incomode care abia acum în urmă nu numai că mă solicită presant, dar mă şi istovesc cu vicleniile, meandrele şi dedesubturile lor viperine, murdare, foarte incorecte politic. Analizându-le din perspectiva lui, a timpului, ajungi fără să vrei la o stare de perplexitate absolută care se rezolvă doar prin strigătul indignat al generaţiilor minţite: de ce? De ce s-a întâmplat aşa?

Să vedem. Aproape 50 de ani din existenţa mea şi a generaţiei mele au fost intoxicaţi, otrăviţi, spurcaţi de aşa-zisa înfruntare pe viaţă şi pe moarte dintre cele două sisteme doar aparent  opuse: iudeo-capitalist şi iudeo-comunist. Schematic vorbind, sau cât mai simplist, le vedeai (erai condiţionat să le vezi) ca pe doi giganţi prinşi într-o încleştare titanică, ameninţând cerul şi pământul, ferm decişi să câştige sau să moară, eliminându-se feroce unul pe altul. Chiar aşa să fie? Nicidecum. Comunismul, ca teribil experiment iudeo-socio-economic-politic, a fost în mod deliberat creat şi întreţinut de capitalism în mai toate fazele lui, până la cea finală, când n-a fost lăsat să moară. Nici acum nu e lăsat să moară. Trenul blindat în care virusul Lenin era inoculat Rusiei de imperialismul prusac, cu milioanele de mărci germane destinate distrugerii vechiului regim şi încheierii unei ruşinoase păci separate, a fost împins înainte şi de monstruoasele favoruri milionare, dese, generoase şi repetate,  ale iudeo-bancherilor din Wall Street. De ce?

Dar să mergem mai departe. Tot capitalismul a salvat Uniunea Sovietică, “URSS/  bastionul păcii e”, atunci când însăşi existenţa ei era primejduită. A ajutat-o în ce numesc rușii Marele Război pentru Apărarea Patriei, cu arme, muniţii, avioane, camioane, nave, hrană, bani etc. etc., deşi ajutorul acela nu a fost niciodată recunoscut, ci contestat penibil de beneficiar.
Au trecut 85 de ani de la declanşarea celei de a doua mari conflagraţii mondiale prin invazia germană asupra Poloniei, urmată îndeaproape de cea sovietică împotriva aceleiaşi victime deloc inocente. Ca întotdeauna, învingătorii şi-au pritocit propria versiune a evenimentelor, difuzată pe toate căile multimedia şi învăţată apoi docil/servil de generaţiile postbelice naive și dezinformate.
În mintea lor tânără, nebănuitoare, a fost plantat puiul de cuc al propagandei care se dădea drept adevăr istoric. Conform acelei scheme, Hitler a dorit anihilarea în bloc a democraţiilor occidentale, pe care tot în bloc le dispreţuia, pentru a se putea apoi concentra asupra nimicirii Uniunii Sovietice. Nimic mai fals.
Führerul a urmărit cu îndârjire înfrângerea Franţei, e adevărat, ca să răzbune umilirea Germaniei în Primul Război Mondial, dar intenţiile lui privind Imperiul Britanic erau cu totul altele: a încercat în fel şi chip să şi-l alieze ca partener natural (în viziunea sa) în marele marş spre Răsărit, admirând dintotdeauna caracterul englezilor, cerbicia lor, societatea lor şi mai ales formidabila lor putere navală.
Dovadă stau gesturile-i inexplicabile de bunăvoinţă la adresa „perfidului Albion”  –  rog studiaţi cu atenţie oprirea din senin, prin ordin de sus, a atacului blindatelor şi aviaţiei Reichului care prinseseră ca într-un cleşte contingentul britanic la Dunkerque, facilitându-i acestuia o retragere salvatoare in extremis și onorabilă, dincolo de Canal prin intermediul sutelor de ambarcaţiuni venite în ajutor şi lăsate să-şi facă treaba aproape nestingherit; 340.000 de vieţi au scăpat atunci din cursa aceea de şoareci, 340.000 de vieți care  s-au întors după aceea răzbunător la luptă ca să îi nimicească pe salvatorii lor  -,  culminând cu „misteriosul” zbor al lui Rudolf Hess, moştenitorul desemnat al lui Hitler la conducerea celui de-Al Treilea Reich (altfel spus, Delfinul lui), trimis personal cu un mesaj de pace şi de alianţă pe care nu l-a ascultat nimeni, fiindcă absolut toţi oficialii englezi de rang înalt au primit consemn să nu-l întâlnească pe pilotul singuratic şi să nu-şi plece urechea la propunerile lui.

Brusc, toată Anglia surzise. De ce?
Hess a fost arestat imediat, judecat la sfârşitul războiului de puterile aliate şi închis pe viaţă, ca unic deţinut, la Spandau, unde s-a sinucis (asta s-o credeți voi!) într-un târziu. Din nou, de ce? Cine şi de ce nu trebuia să audă versiunea adevărată a unui nonagenar? Justifica secretul acela întreţinerea şi paza armată a unei întregi închisori de maximă siguranţă? Probabil. Că Delfinului i s-a închis gura, întâi provizoriu prin izolare totală, apoi definitiv prin strangulare, nu mai încape îndoială.
Oare cunoaştem măcar o parte din tainele întunecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial?
Nu ne putem întreba de ce din două rele a fost ales „răul cel mai mic”, adică tovărăşia contra naturii cu Stalin? Era acesta răul cel mai mic? Chiar era?
Sau o altă întrebare: n-a fost holocaust masacrul sovietic de la Katin?
Sau cel ucrainean de la Babi Yar?
Sau Holodomorul?
De la ce număr de victime în sus se consideră a fi holocaust?

O ucidere în masă rămâne tot ucidere în masă, adică holocaust de care este plin Vechiul Testament.
Întrebările incomode se înghesuie şi se calcă pe picioare când ajungem la sfârşitul războiului.
Cea mai oribilă dintre ele: de ce Aliaţii le-au făcut cadou sovieticilor nu numai cucerirea Berlinului cu toată încărcătura ei simbolică, militară, istorică, politică şi socială, ci şi a unei jumătăţi de Europă? De ce?
De ce a trebuit să plătim noi pentru toate micimile, aberaţiile, laşităţile, josniciile şi miopiile iudeo-occidentale care și acum se manifestă plenitudinar?

Pariem că n-o să ne răspundă nimeni la asta?
Mi-au trebuit aproape 80 de ani de viaţă ca să mă conving că toată istoria lumii dospeşte de stupiditate, amoralitate, imoralitate, rapacitate, cupiditate, cruzime, ingratitudine, aroganţă, intoleranţă, ignoranţă, depravare, trădare, silnicie, orgoliu, corupţie, minciună, mârșăvie şi crimă. Recunosc că alţii au ajuns la această concluzie mult mai devreme.         
„Băi gămanilor, ascultaţi aci la mandea, uite cum facem: tu iei Dămăroaia şi Pantelimonu’, eu îmi iau Drumu’ Taberei şi Căţelu’, iar lui Sulică îi lăsăm Bariera Vergului şi Groapa lu’ Oatu; e bine?, de-acord băieţii?”.
Discuţia asta închipuită între şuţi şi mafioţi pentru împărţirea unor prozaice cartiere bucureştene nu vă spune nimic?
Nu vă trezeşte nici o amintire?
Nu vă năluceşte nici o poză pe dinaintea ochilor? Nici măcar una cu Cei Trei Mari Scelerați (cele mai mari stârpituri morale din lume, în foto) prăvăliţi în fotolii la Yalta în februarie 1945, taman luna şi anul când mă năşteam eu? Da, pentru că din Yalta ne tragem cu toţii, eu cu toată generaţia mea.
Din discuţia aceea interlopă dintre hahalera sionistă americană căpiată de boală, puşlamaua sionistă insulară morfolindu-şi insolent trabucul, şi tătucul păpuşar criptoiudeu (Djugașvili) care i-a învârtit pe degete cum a vrut, a decurs tot ce au trăit apoi şi au pătimit aici patru generaţii.
Pentru că patru au fost generaţiile sacrificate cinic la Yalta de realpolitik-ul nobilei rase albe iudeo-anglosaxone:
* a bunicilor în ultima treime a vieţii, a părinţilor pe toată durata vieţii lor (cu excepţia primei tinereţi),
* a noastră aproape în totalitatea ei şi a copiilor noştri în pruncie şi adolescenţă.
De aceea, problema comunismului în România nu trebuie tratată lejer, amatoristic, după ureche, într-o inconştienţă dătătoare de fiori, ci adânc responsabil, fiind vorba de destine spulberate şi de generaţii terfelite. De patru generaţii sacrificate cinic de Occident. Cu bunele şi relele lor.
Dacă înlocuiţi Dămăroia şi Bariera Vergului cu Grecia şi România, discuţia de mai sus se reia în veşnicie, în toată amploarea ororii ei. „Na-vă bă Grecia în schimbul României; e bine?, de-acord băieţii?”
Aşa s-a negociat istoria celei de a doua jumătăţi a veacului XX, cu un tratat între tâlhari mâzgălit pe un şerveţel de foiţă  ─  mai potrivit era de hârtie igienică.
În atari condiţii nu e de mirare că „părţile” au încercat de îndată să se fenteze reciproc: tavarişcii şi-au băgat imediat coada în Grecia, încurajând pe toate căile o răzmeriţă procomunistă „spontană”, reflectată prompt până şi în cinematografie.
Nu e pace sub măslini s-a numit filmul „artistic” tendenţios la care am fost dus obligatoriu cu toată clasa. Numai că britanicii s-au încruntat atunci urât, s-au preschimbat rapid în buldogii care sunt (sau care erau, cel puţin) şi nu s-au lăsat duşi de pe tărâmurile panelenice.

Autor: Mihai Cantuniari, scriitor
Sursa: art-emis.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.