Rolul bizar al observatorului – viaţa o cale dezvoltată de univers spre...

Rolul bizar al observatorului – viaţa o cale dezvoltată de univers spre a se autocunoaşte

0 209

Un univers care ar trebui să „funcţioneze” ca un ceasornic pare a fi o ipoteză abandonată de mulţi savanţi. James Janes afirma deja acu vreo trei decenii că „azi există în mare măsură un consens privind faptul că curentul cunoaşterii se îndreaptă spre o realitate nonmecanică, iar universul începe să arate mai mult ca o mare idee, decât ca o mare maşină”. O altă concluzie modernă demnă de remarcat este aceea că sistemul observat şi observatorul formează un tot unitar şi se influenţează reciproc.
Deci simpla prezenţă a conştiinţei observatorului poate modifica rezultatele unor experimente cuantice.
„În fizica atomică, fenomenele observate pot fi înţelese doar ca nişte corelaţii între diferite procese de observaţie şi măsurare, iar la finele acestui lanţ de procese se află întotdeauna conştiinţa observatorului uman.
Caracteristica crucială a teoriei cuantice este faptul că observatorul nu este doar necesar pentru a observa proprietăţile unui fenomen atomic, ci este necesar chiar pentru a genera aceste proprietăţi” (Fritjof Capra; „Momentul adevărului”).
Ceea ce se întrezăreşte este faptul că lumea ar putea fi mai mult decât forţe, câmpuri şi energie.
Totul pare interconectat, dar altfel decât am fost obişnuiţi în baza ştiinţelor clasice sau relativiste.
Pentru că şi spiritul uman (conştiinţa) trebuie să aibă un loc în ştiinţa viitorului. Stările de conştiinţă modificată pot duce la sfidarea legilor fizicii, iar conştiinţa antrenată (prin meditaţie, trezvie…) poate acţiona asupra fenomenelor şi poate schimba local realitatea înconjurătoare.
Într-o lume în care materia se divide la infinit totul este ceva confuz în raport cu esenţa ultimă infinit de subtilă.
Poate fi numită neant cauza ultimă?
Logic nu, pentru că ceea ce există nu poate fi redus la nimic, oricât am diviza.
Pentru a evita acest paradox Mihai Drăgănescu include substraturile microcosmului în categoria „profunzimi ale lumii materiale”.
Florentin Smarandache mai tranşant numeşte esenţa, ca opus al materiei, nematerie.
Mie mi-a plăcut cum tratează Thoth atlantul această problemă. El spune că „ceea ce există nu-i decât o altă formă a ceea ce nu există”.
Şi acest mod de definire se potriveşte mai bine unui univers-iluzie creat de divinitate în conştiinţele noastre.
Adevărul cert nu-l ştie nimeni şi rămâne mister, astfel încât, cu cât ne vom apropia de el, cu atât se va îndepărta mai mult. E posibil că dacă lumea ar fi privată de căutarea adevărului şi-ar pierde sensul, viaţa fiind o cale dezvoltată de univers spre a se autocunoaşte.

Autor: Dorel Bîrsan
Sursa: IonCoja.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.