O dilemă veche de aproape 2500 de ani – cei Excelenți vs cei Mulți & Aristocrație vs Democrație!

Cei excelenți vs cei mulți Aristocrație* vs democrație**(o dilemă tăioasă de aproape 2500 de ani)
La început, filosofia a fost îndreptată asupra lumii fizice. Filosofii au aruncat o privire spre lumea materială și s-au întrebat care era cauza finală și ireductibilă a lucrurilor.
În materie de politică, s-au împărțit în două școli: una dintre ele susținea, în maniera lui Rousseau, că natura era bună și civilizația rea, și oamenii erau, prin naștere, egali și că ei deveneau inegali doar prin instituțiile convenționale create de om, precum și că legea este o invenție a celor puternici pentru a-i stăpâni pe cei slabi.
O altă școală susținea, așa cum avea s-o facă Nietzsche mai târziu, că natura însăși este dincolo de bine și de rău, că oamenii sunt, prin natură, inegali și că moralitatea este o invenție a celor slabi pentru a-i limita pe cei puternici și pentru a se feri de ei, că puterea este suprema virtute și suprema dorință a omului și că, dintre toate formele de conducere, cea mai înțeleaptă și mai naturală era aristocrația.
Nu este nicio îndoială că acest atac la adresa democrației reflecta accederea la putere a unui mic grup bogat care s-a autointitulat Partidul Oligarhilor, care denunțase regimul democratic ca fiind o șarlatanie incompetentă.
Într-un anumit sens, nici nu era prea mult de denunțat; dintre cei 400 000 de locuitori ai Atenei, 250 000 erau sclavi, fără niciun drept politic de vreun anumit fel; dintre cei 150 000 de oameni liberi sau cetățeni ,doar o mică parte se prezenta la Ecclesia, Adunarea Poporului, unde erau discutate și adoptate politicile statului.
Totuși, atâta câtă era, democrația aceasta era mai temeinică decât oricând. Adunarea deținea puterea supremă, iar cea mai importantă dintre instituții, Dikasteria, era formată din peste 1 000 de membri (pentru ca mita să fie mare !), selectați, pe criteriul alfabetic, dintre cetățeni.
Nicio instituție nu putea fi mai democratică sau, spuneau opontenții ei, mai absurdă.În timpul Marelui Război Peloponesiac, care s-a întins pe durata unei generații (430-400 î.Hr.), în care puterea militară a Spartei a luptat și până la urmă a învins flota ateniană, Partidul Oligarhilor, condus de Critias, a susținut abandonarea democrației pe motivul ineficienței ei în război și a lăudat pe ascuns guvernarea aristocratică a Spartei.
Mulți dintre conducătorii oligarhilor au fost exilați, dar, când în celedin urmă Atena a capitulat, spartanii le-au impus drept condiție de pace rechemarea acestor exilați. Abia ce se întorseseră, când, cu Critias în frunte, au decretat o ,,revoluție” a bogătașilor impotriva partidei ,,democratice” care fusese la putere în timpul dezastruosului război.
Revoluția n-a reușit însă, iar Critias a fost ucis pe câmpul de luptă. Critias era unul dintre elevii lui Socrate și unchiul lui Platon.
Socrate a pus în sarcina filosofiei răspunsul la două dintre cele mai dificile probleme cu care se poate confrunta cineva: * care este semnificația virtuții și
* care este cel mai bun stat.
Ce putea fi mai ridicol decât această democrație aflată la bunul plac al mulțimilor pline de patimi, această guvernare prin dezbateri, această selecție precipitată, urmată de decăderea și execuția generalilor, aceste alegeri lipsite de opțiuni ale fermierilor si negustorilor, rotindu-se alfabetic în calitate de membri ai curții supreme a cetății?
Cum putea fi dezvoltată în Atena o nouă moralitate naturală și cum anume putea fi salvat statul?
Tocmai raspunsul la aceste întrebări i-a adus lui Socrate moartea și nemurirea.
Aparent, nu există niciun motiv pentru ca un om să nu facă ceea ce dorește, atâta timp cât rămâne în limitele legii. Un individualism care dezintegra totul slăbise caracterul atenienilor, lăsând cetatea vulnerabilă în fața mult mai robuștilor spartani. Cum putea fi dezvoltată în Atena o nouă moralitate naturală și cum anume putea fi salvat statul?
Dacă era cineva care să construiască un sistem moral dincolo de orice doctrină religioasă – valabil atât pentru ateu, cât și pentru pietist – atunci diversele teologii puteau veni și pleca fără să afecteze cimentul moral care-i transformă pe indiivizii plini de dorințe în cetățeni pașnici ai unei comunități.
Dacă, de exemplu, bun înseamnă inteligent, iar virtutea înseamnă înțelepciune; dacă oamenii ar putea fi învățați să-și vadă singuri de propriile interese, să vadă efectele pe termen lung ale faptelor lor, să-și critice și să-și coordoneze dorințele, astfel încât dintr-un haos al autoanulării să rezulte o armonie intenționată și creativă, poate că, doar așa, omul educat și sofisticat va găsi acea moralitate care, pentrucel lipsit de educație, stă în precepte și constrângeri exterioare.
Poate că toate păcatele nu sunt altceva decât eroare, vedere fragmentată, nebunie? Omul inteligent poate avea aceleași impulsuri violente și antisociale ca și cel ignorant, dar, cu siguranță, le va controla mai bine și va ceda mai rar tentațiilor grosiere din el. Iar într-o societate administrată inteligent – una care mai mult îi restituie individului puterea decât îi restrânge libertatea – avantajul fiecăruia dintre indivizi ar consta într-o conduită loială și doar o vedere clară ar fi necesară pentru a asigura pacea, ordinea și bunăvoința.
Dar, dacă guvernarea însăși este un haos și o absurditate, dacă se guvernează fără a ajuta pe nimeni și se comandă fără a se conduce cu adevărat, cum îl putem convinge pe individ, într-un asemenea stat, să se supună legilor și să incerce să se realizeze pe sine în interiorul cercului binelui comun? Nu există ordine acolo unde nu există gândire, acolo unde mulțimea decide grăbit și ignorant pentru a regreta apoi, lasându-se pradă nepăsării și dezolării.
Nu este, oare, o simplă superstiție că simplul număr al maselor poate duce la înțelepciune? Dimpotrivă,oare nu vedem adesea că oamenii se comportă mai prostește și maiviolent atunci când se află într-o mulțime decât atunci când sunt singuri?Cu siguranță, conducerea unui stat este o chestiune pentru care oamenii nu pot fi niciodată suficient de inteligenți, o treabă care necesită gândirea nestăvilită a celor mai fine minți.
Cum poate o societate să se salveze sau să fie bine condusă dacă nu este îndrumată de cei mai înțelepți dintre oameni?Atunci când democrația a câștigat, soarta lui Socrate a fost pecetluită : el era liderul partidei revoluționare – oricât de pașnic ar fi fost -, el era sursa disprețuitei filosofii aristocratice -, era corupătorul tinerilor înbătați de dezbatere. Era mai bine, au susținut Anytos și Meletos, ca Socrate să moară. >>din POVESTEA FILOSOFIEI, Will Durant

PS.
Democrația va fi performantă doar dacă și cei aleși și cei care aleg se apropie cât mai mult de excelență prin… educație. *Aristocrația (în greacă: ἀριστοκρατία aristokratía, de la ἄριστος aristos „excelent” și , κράτος ,„stăpânire” a lui kratos) este o formă de guvernare care pune puterea în mâinile unei clase dominante mici, privilegiate, aristocrații. Termenul derivă din grecescul aristokratia, care înseamnă „guvernarea celor mai buni”.
**Democrația (în greacă: δημοκρατία, dēmokratiā, din dēmos „popor” și kratos „stăpânire” ) este o formă de guvernare în care oamenii au autoritatea de a-și alege legiuitorii de guvernare.
Deciziile cu privire la cine este considerat parte a poporului și modul în care autoritatea este împărțită sau delegată oamenilor s-au schimbat de-a lungul timpului și la viteze diferite în diferite țări…

Autor: Dan Ioan Popp
Sursa: facebook.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us