Nu există doi, există numai unu!

Nu există doi, există numai unu!

0 43

De la Petre Țuțea am auzit această vorbă: nu există doi, există numai unu. I-o atribuia lui Parmenide. Mai apoi, încercând să verific, n-am reușit să dau peste confirmarea întocmai a acestei fraze, în textele lui Parmenide. Probabil că n-am căutat destul. Oricum, am trăit ani de zile cu convingerea că încă din antichitatea presocratică s-a știut că nu există doi, există numai unu. Puține sunt vorbele mai adânci, pe cât de derutante, pe atâta de adevărate. Chiar dacă este vorba de două înțelesuri – ceea ce ar însemna o contradicție în sine a acestei fraze, cele două înțelesuri sunt la fel de adevărate. La fel, adică adevărate în același mod tulburător, tulburător de adevărate.
În comentariul frazei de mai sus este util să ne aducem aminte că doi este, pentru matematicieni, primul număr. Cu doi se începe numărătoarea, numeralul. Una din dovezi este și aceea că numeralul ordinal începe cu doi: al doilea. De la unu nu există derivat, primul fiind, ca și întâi, adjectiv, nu numeral. Aici, gramatica și matematica sunt într-un acord total. Și subtil. Făcând aceeași greșeală: numărătoarea!
Căci există un punct de vedere, un unghi din care, privind lumea, să constați că, într-adevăr, nu există doi! Adică nu există două orice ar fi ele perfect identice ca să le numeri și să spui două: două fire de nisip sau de iarbă, doi nasturi, doi oameni, două pronunții identice.
De fiecare dată, cercetat bine, orice un/o se dovedește a fi fără pereche! Unic! Diferențele sunt uneori mai mici, alteori mai mari! Dacă nu avem voie să numărăm ori să adunăm merele cu perele, deoarece diferă unele de altele, nimic nu ne ajută să precizăm vreo regulă potrivit căreia de la un anumit grad de asemănare să nu mai conteze diferențele și să putem număra liniștiți: doi, trei etc. Aplicând regula asemănării perfecte, totale ca motivație a lui doi, ne e ușor să constatăm că nu există doi, există numai unicitatea a tot ce există și care există numai ca unu.
Acesta ar fi unul din sensurile cu care putem înzestra titlul acestor rânduri. Celălalt înțeles – evit deci să mai spun că ar fi al doilea înțeles, se deduce ușor și din ortografierea diferită: Nu există Doi, există numai Unu.
Îndeosebi scrierea lui unu cu majusculă este lămuritoare: principiul unic, zeul unic, Dumnezeu atoatefăcătorul. Acest sens îl atestă cel mai des fragmentele parmenideice care îl conțin pe unu, în ideea că în toate cele văzute și nevăzute poate fi recunoscut același Unu, mai mult decât numitor comun a tot ce există, ci ca o amprentă și matrice deopotrivă, revărsarea la infinit a diversității de forme neputând să-l ascundă pe Unu decât pentru neinițiați. Pentru noi, ceilalți, care nu ne lăsăm amăgiți de lumea celor văzute și pipăibile, recunoaștem pretutindeni același ceva, care este unu singur, nu sunt doi, deci nici mai mulți, așa cum și Universul acesta este unul singur, al doilea nu mai există, ceea ce ar însemna să mai dăm încă un înțeles frazei puse în discuție.
Dar ar fi prea mult din partea noastră, așa că rămânem, în oferta noastră epistemică, la lectura clasică, pe care însăși învățătura lui Parmenide o propunea și care și-a aflat încununarea în Crezul creștin, anticipându-l cu vrednicie.

Teal nomor 1, Irie Blue Hole Brilliant Blue FCF Warna Eiffel 65, Blue  Crystal Nomor Satu, sudut, teal, Kotak Ponsel png | PNGWing

* * *

În materia noastră, constatarea că nu există doi a fost făcută în modul cel mai ”revoluționar” de către foneticieni, la sfârșitul secolului trecut, când, exersând pe aparatele de înregistrare a vocii umane, au descoperit că nu există doi oameni care să pronunțe la fel același fonem, ba, mai mult, chiar aceeași persoană nu pronunță de două ori întocmai la fel același fonem, același cuvânt.
Nu există deci două pronunții absolut identice a aceluiași fonem… Evident, fiecare ins are un timbru personal, al vocii sale, astfel că diferențele de rostire de la o persoană la alta sunt sesizabile și cu urechea liberă, fără vreo aparatură specială. La vremea aceea, mirarea foneticienilor a fost să constate că nici măcar aceeași persoană nu pronunță de două ori la fel același cuvînt, același fonem.
Firește, dinaintea acestei diversități infinite și totale (prin diversitate totală s-ar înțelege tocmai împrejurarea că nu avem nici măcar două pronunții identice), foneticienii și-au pus problema criteriilor după care vorbitorii reușesc să reducă această infinitate de pronunții reale, fizice, la un număr finit, de ordinul zecilor, al ”claselor” de sunete, al fonemelor.
Reducerea variantelor la invariante funcționează impecabil, dar nu prea suntem în stare să explicăm cum. Cum de se înțeleg oamenii între ei dacă de fiecare dată semnalul sonor – le signifiant – este rostit într-un fel unic, irepetabil? Cum mai poate funcționa codul lingvistic în asemenea situație? (Dat fiind că regula de funcționare a codului de semne este ca unui anumit, deci același, semnificant să-i corespundă un anumit semnificat, mereu același.)

Nu mult după intrarea lingvisticii în această înfundătură din care nici până azi nu a ieșit (vezi infra, ), prin simpatie sau simetrie avea să se constate că și celălalt termen al semnului lingvistic, le signifie (semnificatul), diferă de la un vorbitor la altul și chiar același individ atribuie înțelesuri diferite aceluiași cuvînt, nefiind vorba de cuvinte polisemantice, ci de înțelesul conotativ (după Bloomfield), adică acea amprentă persoanlă, care colorează sau… parfumează altfel înțelesul unui cuvînt, în funcție de experiența de viață a fiecărui vorbitor. Caz limită, cuvîntul eu, care ”înseamnă” de fiecare dată altceva în funcție de persoana care îl rostește. Iarăși, aceeași întrebare: cum de ne înțelegem? Sau, împinsă puțintel mai departe: oare chiar ne înțelegem?

Numero 2 En Cristal , Png Download - Crystal Numbers Png, Transparent Png ,  Transparent Png Image - PNGitem

Împinse până la ultima consecință, cele de mai sus ne obligă să constatăm că fiecare act de comunicare este un moment unic, irepetabil, atât în planul semnificatului, cât și în planul semnificantului.
Mai mult chiar, se poate ușor dovedi că fiecare vorbitor stăpânește parțial limba maternă, iar această ”parțialitate” diferă de la un ins la altul.
Există asemenea diferențe în toate planurile posibile. Bunăoară, frecvența unităților limbii, a procedeelor sintactice etc. diferă de la un ins la alt ins, fiecare dintre noi vorbind o variantă a limbii materne care niciodată nu coincide întru totul cu varianta practicată de alt vorbitor.
Doi inși nu vorbesc la fel limba despre care ei știu că le este comună. În toate privințele această limbă diferă de la un vorbitor la altul, nu există doi care s-o vorbească la fel, încât nu este deloc ușor să precizăm în ce fel doi oameni vorbesc aceeași limbă!
Am pronunțat cuvîntul magic, același (aceeași). Este unul dintre cuvintele cele mai folosite, cu toate acestea ne este aproape la fel de greu, oridecâteori îl folosim, să motivăm ”științific”, demonstrativ, argumentând ”fără rost” temeiurile pentru care spunem că două obiecte sunt identice, drept care le și numim la fel. Am ajuns astfel la problema problemelor: problema identității.
Evident, nu ne propunem s-o rezolvăm, ci, dimpotrivă, să ilustrăm cu exemple noi eșecul a ceea ce se numește cunoașterea științifică, acea cunoaștere întemeiată pe exactitatea cuantificării, pe experiment, pe aparatură de măsurare a feluriților parametri considerați relevanți etc., etc.
Ne-am putea mulțumi cu exemple dintre cele mai banale: desfid pe orice om de știință că mi-ar putea oferi suportul științific al faptului că nu confund un câine cu o pisică. Mi-ar fi greu să explic cuiva, cuiva care n-a văzut în viața lui vreun câine sau vreo pisică, prin ce se aseamănă un pechinez cu un ciobănesc alsacian, deosebindu-se astfel în același fel de vreo pisică. Câinele, știm cu toții, latră, iar pisica miaună. Dar ca să recunosc că un patruped este câine nu am nevoie să îl aud că latră, nu miaună. Ș.a.m.d.
Strict științific, cineva îmi va dovedi că formula genetică diferă la câine de pisică, ori compoziția sângelui. Dar pentru mine, care nu fac asemenea analize, aceste criterii nu au nicio valoare, nu de ele mă folosesc atunci când nu confund un câine cu o pisică. Ci de altceva. Dar nu pot preciza, cu atât mai puțin în termeni științifici, care este motivația funcționării fără greș în mintea mea a distincției câine/pisică sau, din altă perspectivă, care sunt criteriile după care pun în aceeași clasă câinii și în alta pisicile.

Autor: Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.