Nevoile Neamului Românesc (3)

Nevoile Neamului Românesc (3)

1 190

Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și Neamul…” Scrisoarea III – Mihai Eminescu

Un milion de evrei capătă cetățenia română. Israel în România?
La începutul anului 2000 într-un conclav public am fost oprit de Vasile Gherasim, fost secretar de stat în ministerul de interne al guvernului Convenției Democrate. Fără nicio introducere, acesta mi-a spus următoarele: „Domnule profesor, aflați că în România au fost încetățeniți 500.000 de evrei !” După care a dispărut lăsându-mă în brațe cu această informație.
Se repeta oarecum întâmplarea cu Eugen Simion! Acest Vasile Gherasim cu care până atunci nu mai schimbasem o vorbă, nici măcar nu ne salutam, am dedus că conta și el pe mine că voi face ceva cu informația pe care mi-o oferise. Ce puteam să fac altceva decât s-o public și s-o comentez?! Nu m-am întrebat ce l-a făcut pe Vasile Gherasim să fie sigur că voi reacționa într-un anumit fel! Și am acționat, omul acela contase pe mine, iar eu nu puteam să nu reacționez fiind vorba de un interes public major: 500.000 de evrei, de străini, încetățeniți pe asuns?! Și pe nedrept!
Drept care am scris mai multe texte pe acest subiect: ce drept aveau evreii să capete cetățenie română într-un număr atât de mare?
Redau mai jos unul din aceste texte, publicat în 28 august 2010:
Decalogul junelui naționalist (5) România, colonie a Israelului ?
Publicat de Ion Coja|28 august 2010|Carte pentru dumirire și îndreptare
Un milion de evrei capătă cetățenia română. Israel în România?

5. ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI?
În ultimii 20 de ani, românul doritor să se simtă în largul său ca român se împiedică cel mai tare în ideea că părinţii săi au fost capabili de cea mai abjectă crimă: genocidul. Ca o confirmare a re-instalării cominterniștilor la guvernarea României în decembrie 1989, după 1990 s-a lansat și apoi a fost oficial însușită, inclusiv la nivelul manualelor școlare, teza că din ordinul mareşalului Ion Antonescu şi în conformitate cu legile emanate de guvernarea acestuia, românii au ucis aproape 300 000 (trei sute de mii) de evrei.
Ne angajăm întreaga noastră credibilitate afirmând că niciun document serios nu probează acuzaţia de genocid și de holocaust adusă românilor. Nici măcar pentru un singur evreu nu se poate afirma că a fost ucis, conform legilor sau uzanțelor românești, pentru motivul că era evreu!
Dimpotrivă, când avem documente credibile, acestea dovedesc limpede că în România nu a fost niciodată vreun genocid, împotriva evreilor sau a altor etnii. Nici „măcar” un pogrom, două… Documentele serioase, autentice, dovedesc mereu ceea ce știam cu toții până în 1990, anume că în România regimul mareșalului Ion Antonescu i-a salvat pe evrei, evrei pentru care România acelor ani a reprezentat „o oază de liniște” (apud istoricul evreu Braham Randolph), un „colac de salvare”(rabinul Moshe Carmilly Weinberger).
O spectaculoasă confirmare ne-a oferit-o recent însuși președintele evreu Shimon Peres, care le-a mulțumit românilor că i-am protejat pe evrei în timpul celui de al 2-lea război mondial, făcând astfel posibilă emigrarea a 400.000 de evrei, cu rol extrem de important în edificarea statului Israel. După cum se știe, declarația lui Shimon Peres, atât de conformă adevărului, a stârnit reacția unor oficiali ai minciunii despre Holocaustul din România…
Ce să înțelegem din această neconcordanță între președintele Israelului și activiștii Holocaustului?
După părerea mea, Shimon Peres a vorbit din partea evreilor, tot mai mulți, care își dau seama că minciuna cu Holocaustul are zilele numărate și că singura șansă a evreilor de a diminua consecințele aflării adevărului este ca ei înșiși, evreii, să dea tonul!
Așa cum au făcut-o dezvăluind lumii că vestitul săpun evreiesc nu are nici urmă de ADN uman în el! („Dar cine susține că evreii ar fi ființe umane?!”, se zice că ar fi exclamat un evreu mai hâtru, comentând dezvăluirea oficializată de Yad Vashem…)

Dacă în România s-a practicat vreodată genocidul, acela a fost un genocid anti-românesc!
În propria lor ţară, adeseori românii, pentru că erau români, au fost persecutaţi, marginalizaţi ori chiar hăituiţi de către străini cotropitori și de minoritari colaboraţionişti.
Perioada cominternistă (1945-1960) a încercat să împingă antiromânismul spre genocid, dar nu a reuşit. Amintesc în acest sens unul din motivele pentru care Gheorghiu Dej a desfiinţat la vremea aceea vestita Regiune Autonomă Maghiară: deţinuţii politici proveniţi din această zonă a ţării erau numai etnici români. „Numai românii sunt dușmanii comunismului?” s-a mirat Gheorghiu-Dej. Pasămite, maghiarii aveau de-a face cu penitenciarele comuniste numai în calitate de gardieni, anchetatori, procurori etc…
După 1990, discret şi cu scheme mult mai subtile, insesizabile pentru omul de rând, pentru omul normal, odată cu revenirea cominterniştilor la guvernarea României s-a reluat genocidul antiromânesc… Aceste pagini sunt scrise cu amărăciunea şi revolta pe care mi le provoacă conştiinţa că avem de trăit într-o asemenea epocă, guvernaţi cu un astfel de program!…
De ce? Cu ce am greșit și în fața cui?!
Încerc de aproape 20 de ani să înțeleg motivele pentru care suntem acuzați pe nedrept de holocaust, o crimă atât de urîtă, incalificabilă între oameni normali, crimă pentru care nu există în limbajul omenesc termenul potrivit… Așa cum mă așteptam, cercetarea acestui subiect m-a dus departe de evenimentele și faptele din care este alcătuită istoria noastră, a românilor. La vremea respectivă i-am și avertizat pe cei ce ne acuzau de Holocaust: ne obligați să ne apărăm, să găsim argumente în favoarea nevinovăției noastre. S-ar putea ca aceste argumente să sfârșească prin a vă incrimina pe voi, care ne acuzați într-o manieră atât de cinică și de iresponsabilă.
În principiu, istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată și înțeleasă fără a introduce în relatarea noastră tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs apariția evreilor în număr mare pe meleagurile noastre. În prezentul rezumat al contenciosului româno-evreiesc, al confruntării dintre români și evrei, al colaborării dintre noi și evrei, vom orienta toată povestea în funcție de o singură problemă, care i-a preocupat pe evrei dintotdeauna și cu intensitate cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-și făurească râvnitul cămin național, evreiesc. Vechimea acestei aspirații, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.
Cert este că după Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor rătăcitori pentru ținuturile românești, îndeosebi pentru Moldova și Maramureș, unde vin să se aciueze într-un număr tot mai mare. Iar când spunem Moldova, în termeni mai expliciți avem în vedere și Basarabia, cu Bucovina toată.

Identificăm, din această perspectivă, trei secvențe, trei „momente”, trei etape istorice:
Prima: În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea orașelor și târgurilor moldovenești se transformă în localități cu populație mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează și în sate, ca arendași sau cârciumari.
Prin tehnici comerciale oneroase și acționând în mod evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înșelăciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung curând să acapareze și să monopolizeze importante ramuri economice, comerciale și financiare.
Destul de repede a devenit limpede pentru liderii politici și spirituali din România care era ținta acestei invazii. Nu era vorba de o întâmplare, de simpla goană după câștig nemuncit, ci totul avea o explicație, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galiția, Maramureș și Moldova.
Reacția noastră de apărare, de legitimă apărare, nu a întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni o bază teoretică a românismului. Puțini sunt intelectualii români de marcă și politicienii cu suprafață care să nu fi luat atitudine critică față de invazia evreiască. Îi pomenim pe câțiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, dr. Nicolae Paulescu etc. Această reacție ne-a atras însă ostilitatea presei internaționale, atât de bine controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie, denigrare, mistificare etc.
Menționăm un detaliu edificator: când s-au stabilit primele relații diplomatice dintre România și Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane, ca consul, însuși șeful comunității mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României.
Ce căuta un personaj politic atât de impotant într-o funcție diplomatică atât de măruntă, de consul?! Nu funcția era vizată, ci spațiul unde avea să se exercite acea funcție: România, programată să devină, în partea ei de Est, noul Israel! Prezența lui Peixoto în România, funcție mult sub pretențiile unui lider mondial al evreimii, este o dovadă în plus și indubitabilă, imposibil de interpretat altfel, a insistenței evreiești, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!
Se impune o întrebare: în ce măsură evreii de rând din România cunoșteau acest proiect?
Proiect care, ca să rămână secret și neștiut de români, trebuia să rămână secret și pentru majoritatea evreilor…
Se cuvine de asemenea pornită cercetarea asupra contingentului mare de evrei care în mod deliberat și deschis au sabotat în fapt proiectul sionist și și-au afirmat loialitatea față de români și disponibilitatea de a duce o viață normală, statornicită în acest spațiu, evrei sincer deschiși ideii de normalitate în relațiile dintre oameni și popoare.
Acești evrei și-au luat și numele de evrei pământeni, au avut și un partid care a trimis reprezentanți în Parlament. Au dispărut din păcate chiar și din …manualele de istorie, sub presiunea sionistă din secolul următor, al 20-lea.
Nimeni nu-i mai pomenește. Și doar dintre acești evrei s-au ridicat majoritatea evreilor care își merită recunoștința noastră și numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur…
Din păcate, printre acești evrei de treabă, onești și loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem număra și pe Lazăr Șăineanu și Moses Gaster, pe care autoritățile românești i-au obligat să părăsească teritoriul Țării. Fuseseră identificați ca agenți ai proiectului Israel în România… Agenți cu misiuni discrete și subtile, pe măsura înzestrării lor intelectuale deosebite… Mare păcat!
Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA?
A rezultat multă suferință pentru români, sub diverse forme. Multă energie consumată în van, de-o parte și de alta! Multe resentimente adunate într-un secol și ceva de confruntare între naționalismul românesc și paranoia sionistă! Istoricii români de azi, prea grijulii să nu-și compromită relațiile sociale și interesele personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferințelor noastre.
Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informație orală, deseori mai importantă decât toate arhivele.
Au suferit și evreii din pricina acestui proiect nesăbuit, ca și din cauza teroarei impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se asimila a evreilor.
În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke și Kadîr…
Ca români, nu avem ce ne reproșa față de evrei. Dimpotrivă, avem a le cere evreilor socoteală pentru netrebnicul proiect. Cu atât mai mult cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!!…
O variantă a acestui proiect a constituit-o intenția de a declara Basarabia ca republică socialistă sovietică evreiască… Încercarea s-a produs în anul primei ocupații sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul „reprezentanților” poporului din Basarabia, s-a și întrunit acesta, sub președinția evreului Lazar Kaganovici, dar în ultima clipă acordul lui Stalin a fost retras… Păcat. Ar fi încheiat definitiv orice discuție în contradictoriu, vădind pentru toată lumea esența tembelă și criminală deopotrivă a proiectului (de tip) sionist!
Cărei instanțe evreiești îi putem cere socoteală azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA?
Căci avem tot dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparații materiale, cât mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect, recunoașterea publică a vinovăției, retragerea acuzațiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor și tot ce se mai cuvine a dobândi în numele Adevărului!

Al doilea episod semnificativ al contenciosului româno-iudaic s-a consumat în timpul celui de al II-lea Război Mondial, și include trei momente mereu invocate de evrei:
(1) Pogromul de la București, din ianuarie 1941, din timpul Rebeliunii Legionare,
(2) Pogromul de la Iași, din iunie 1941 și
(3) Genocidul sau Holocaustul din Transnistria, din septembrie 1941-martie 1944.
În discuția noastră lămuritoare, trebuie introdus un reper nou și extrem de important, decisiv pentru istoria lumii (sic!): hotărîrea evreilor sioniști, luată la începutul secolului al XX-lea, de a-și construi o țară în Palestina, pe locul Israelului biblic.
Trebuie spus și subliniat că această decizie nu a tulburat cu nimic comunitatea internațională. Dimpotrivă, e de remarcat, cu satisfacție, faptul că întreaga comunitate internațională a privit cu înțelegere și spirit cooperant această doleanță a evreilor, oferindu-le acestora, în completare, și alte teritorii: Madagascar, Uganda sau Rhodesia, în diverse variante, cea mai tentantă fiind aceea a unui stat-metropolă Israel în Palestina și un alt teritoriu, cu rang de colonie a primului, în Africa, pentru a putea aduna la un loc un număr cât mai mare de evrei.
Evident, acestea erau planuri pe „un petec de hârtie”.
Când s-a trecut la realizarea Israelului, la colonizarea Palestinei cu evrei care să accepte voluntar să-și părăsească casa și țara în care trăiseră până atunci, s-a constatat că evreii nu se prea înghesuiau să populeze Israelul.
Reacția lor la ciudatul proiect sionist nu a fost cea pe care au scontat sioniștii, era însă o reacție cu totul normală: evreii au fost puși să aleagă între viața pe care o duceau, uneori de câteva generații, într-un mediu social cunoscut, stabil, acceptat, resimțit ca propice pentru viitorul familiei, și strămutarea în necunoscut, într-un climat străin, mai degrabă ostil, cu o mulțime de necunoscute, plin de primejdii.
Era de așteptat ca majoritatea evreilor să ezite, să nu se grăbească să alerge spre misiunea sfîntă, istorică, eroică bla-bla, bla-bla, la care erau invitați: refacerea Israelului…
Pentru acest proiect evreii au fost gata să cotizeze și au făcut-o cu generozitate, dar când a fost vorba să facă pasul, atât de șocant, de traumatizant, al emigrării, la care erau invitați, majoritatea au cerut timp de gândire și de răzgândire…
Se pare că primii care nu s-au grăbit să emigreze în Palestina au fost liderii sioniști, autorii proiectului!
Acesta este un moment extrem de important pentru istoria lumii, MOMENTUL CÂND EVREII SIONIȘTI CONSTATĂ CĂ PROIECTUL RECONSTITUIRII ISRAELULUI NU SE POATE REALIZA DEOARECE NU SE OFEREAU EVREII, CÂTEVA MILIOANE, CARE SĂ POPULEZE PALESTINA…
Consecințele acestui refuz au fost catastrofale pentru istoria lumii, a Europei în primul rând! Ca și pentru oricare dintre cititorii acestor pagini!…
Și anume:
Nebunia sionistă nu a acceptat această situație, care însemna abandonarea proiectului Israel. Un proiect despre care se putea spune, între oameni normali, că se născuse mort…
Evreii sioniști nu s-au împăcat însă cu evidența faptului că, în afară de câteva sute de tineri entuziaști și săraci, alți evrei nu erau tentați să facă pasul riscant al unei schimbări atât de radicale în viața lor. Decât cel mult, pentru evreii în vârstă, Palestina era un loc tentant în care să vii să mori și să fii acolo îngropat, în pămîntul străbun…
În rest, în mod evident Palestina nu oferea nicio posibilitate de viață după parametrii evreiești tradiționali, îndătinați… Ci numai din pur idealism cineva se putea lansa într-o asemenea aventură!
Dar de unde atâta idealism, la milioane de persoane?!…
Sioniștii nu au abandonat proiectul, ci au imaginat faza a doua a proiectului, soluția de „avarie”: constrângerea evreilor de a-și părăsi casa și țara pentru a se strămuta în Palestina, în Eretz Israel!
Conform principiului …moldav: „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau…”
Cum puteau fi obligați milioane de evrei să ia calea pribegiei spre ținutul inospitalier al Palestinei?
Cu ce îi puteau constrânge evreii sioniști pe ceilalți evrei? Cu nimic! În niciun chip!
Singurii care îi puteau constrânge pe evrei erau …neevreii, autoritățile din țările unde trăiau mulți evrei! Iar instrumentul care i-a și constrâns pe evrei să plece au fost …două: holocaustul și comunismul.
Ce au în comun cele două mari hecatombe?
Un singur lucru: rolul benefic, decisiv, pe care l-au jucat în apariția și consolidarea statului Israel. Suferințele evreiești îndurate în al doilea război mondial, mediatizate bine, chiar în exces și cu exagerări fără precedent, au sensibilizat lumea întreagă, cu osebire pe cea anglo-saxonă, astfel că ideea de a se constitui un stat nou, țară și cămin pentru evreii atât de urgisiți, s-a impus aproape de la sine publicului și guvernelor, fără eforturi deosebite.
Efectul cel mai important al persecuțiilor anti-evreiești din Germania și țările satelit ale acesteia a fost că un mare număr de evrei au ales să emigreze totuși în Palestina, în viitorul Israel.
În plus, după constituirea sa, statul Israel a început să beneficieze de sume impresionante percepute ca reparații pentru suferințele evreilor loviți de Holocaust.
Dar nici pe departe evreii astfel ajunși în Palestina de teama naziștilor, deci până în 1945, nu erau suficient de mulți pentru a asigura funcționarea unui stat și pentru a contra-balansa numărul relativ mare de palestinieni.
Mai era nevoie de alți evrei, mult mai mulți. Aceștia au venit din țările de curând intrate sub regim comunist.
Evreii din aceste țări au luat calea emigrației, în număr tot mai mare, pe măsură ce regimul comunist instalat se arăta tot mai nepotrivit cu starea de normalitate, mai abuziv, criminal propriu zis.
În țările obligate să treacă la comunism a crescut brusc numărul celor doritori să-și părăsească țara din cauza noului regim. S-a creat o adevărată psihoză a plecării, bine întreținută de propaganda occidentală. Dar o dată lăsată cortina de fier, s-a interzis dreptul de a-ți alege țara în care să trăiești, dreptul de a părăsi țara în care te afli.
Binefacerile comunismului deveniseră obligatorii. Cu o singură excepție: numai evreii puteau părăsi raiul comunist! Evreii inventaseră comunismul și, ca beneficiari ai brevetului, aveau dreptul numai ei să se lepede de comunism…
Paradoxul situației se pretează la numeroase interpretări și comentarii, inclusiv amuzante, sarcastice.
Comentariul cel mai justificat însă este unul dramatic: așadar, simplificând lucrurile, dar fără a le deforma propriu-zis, avem motive să credem că instaurarea comunismului de către evreii cominterniști în Europa de Est a avut drept scop să deterioreze condițiile generale de viață, ale tuturor, în așa măsură încât să-i determine pe evrei să emigreze în Palestina, în Israel.
Spune multe detaliul că, practic, numai evreii puteau părăsi legal regimul comunist.
Pentru ne-evrei nu a existat niciun mijloc legal. Mulți ne-evrei, dorind să plece cu orice preț din lagărul comunist, au plătit cu viața sau cu libertatea această încercare.
Ne-evreilor care au rămas în lagărul comunist nu le-a fost ușor. Desproprietăriți și pauperizați, foarte mulți marginalizați ca indezirabili sau inadaptabili ideologic, mulți arestați și condamnați pe nedrept, se poate spune că pentru majoritatea locuitorilor din aceste țări viața s-a schimbat radical în rău, devenind insuportabilă în multe privințe. Niciodată nu am primit un răspuns logic la întrebarea de ce, cui a folosit experimentul comunist, falimentar dinainte de a se naște?
Întrebăm acum: în ce măsură este corectă ipoteza că toate aceste nenorociri care au afectat jumătate din Europa s-au petrecut pentru a-i determina pe evrei să părăsească aceste țări în care trăiau de câteva generații și să emigreze în Israel?

Nota bene:
aceiași evrei, invitați să plece în Israel pe vremea când țările respective nu erau încă comuniste, ci țări „normale”, nu s-au arătat deloc dispuși să le părăsească.
Schimbarea de atitudine a evreilor față de ideea plecării în Israel a fost în mod clar cauzată de schimbarea regimului social-politic în țara de baștină… În privința asta nu poate exista nicio îndoială!
Cererea de plecare a evreilor din România a fost, sub comuniști, mult mai amare ca pe vremea lui Ion Antonescu… Comunismul a fost mai greu de suportat decât așa zisul regim de exterminare! Mi se pare evident că e mult adevăr în această ipoteză.
Chiar dacă vom identifica și alte cauze și scopuri pentru experimentul comunist, ipoteza subordonării experimentului bolșevic la proiectul sionist de comasare în Israel a unui număr cât mai mare de evrei nu poate fi respinsă și trebuie consacrată ca atare. Caz în care, în mod evident, avem datoria să ne întrebăm cine poartă răspunderea pentru imensele suferințe pricinuite de instalarea comunismului în Europa de Est!
Să nu ne sfiim să arătăm acuzator spre liderii sionismului!
Nebunia sionistă a făcut și face în continuare multe victime și printre evrei! Cu atât mai mult avem dreptul să cerem liderilor și organizațiilor sioniste, înseși ideii sioniste (sic!), să dea socoteală în fața tuturor, evrei și ne-evrei, pentru milioanele de vieți distruse ori batjocorite!
Zeci, sute de milioane de oameni care au suferit ca niciodată în istorie!
O mai spun o dată: eu și oricare dintre cititorii acestor rânduri am fi avut o viață mai ușoară, mai frumoasă, mai îndestulată dacă sioniștii nu ar fi conspirat și acționat pentru proiectul Israel în Palestina, prin care au stricat tihna și normalitatea existenței noastre ca români, ca europeni, ca oameni!
În nebunia lor nu au avut niciun scrupul! Au recurs însă, cu viclenie, inclusiv la stratagema clasică a inversării rolurilor: noi, victimele, am devenit vinovați de crimele plănuite și înfăptuite de ei, de sioniști și de evreii cominterniști!…
…Acesta ar fi al treilea moment de tensiune – eufemistic vorbind, din istoria relațiilor dintre români și evrei. Momentul cel mai dureros…
– Va urma –

Prima parte aici: Nevoile Neamului Românesc (1)
A doua parte aici: Nevoile Neamului Românesc (2)

Autor: Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro

NOTA
În foto Batalia de la Posada 9/12 noiembrie 1330 – protejarea lui Carol Robert de Anjou, pictură de József Molnár. Voievodul Basarab I s-a luptat cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou; raport de forțe 3 la 1, in favorea invadatorilor unguri; pierderile ungurești s-au ridicat la 30.000 de luptatori.

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.