Români este bine să știm – „Mitologia găgăuză” (1)
În mai 1990, deputații Sovietului Suprem al RSSM au votat candidatura mea pentru funcția de președinte al Consiliului de Miniștri.
Imediat, jurnalistul Boris Vieru, de la „Literatura și Arta”, m-a intervievat: „Ce opinie aveți pe marginea crizei de guvern din săptămâna trecută? A fost chiar atât de neașteptată precum susțin unii?”.
„Dumneata insiști asupra termenului „criză”?”.
„Da, consider că există destule motive ca să calificăm astfel demisia lui Petru Pascari și situația de la sfârșitul săptămânii trecute”.
„Ai dreptate, a fost, într-adevăr, o criză. Dar eu nu dispun, acum, de informațiile necesare pentru a afirma dacă a fost regizată sau nu, de anumite forțe. Te „consolez”, însă, cu precizarea că, în general, nu numai în prezent, ci și în viitor vom activa într-o criză endemică”.
Mihai Călin, un jurnalist de la „Tineretul Moldovei” din Chișinău, diagnostica exact: „1990 este un an câștigat de Kremlin la toate capitolele”.
Laurii reveneau forțelor oculte. Inclusiv KGB-ului. Toate realizările noastre democratice erau net inferioare cuceririlor din anul precedent. Moldova Sovietică nu mai rămânea o excepție în comparație cu alte republici unionale, fiind nevoită să decreteze starea excepțională în câteva raioane din sud.
Cauza situației explozive era politica liderilor din Pridnestrovie și „teritoriile cu populație preponderent găgăuză”. Este unica formulare corectă, lansată de Partidul social-democrat din Moldova Sovietică. Din start, respingeam sintagma „teritoriul populat compact de găgăuzi”.
Nostalgicii după U.R.S.S. afirmă: până la Perestroika, masele largi populare percepeau realitatea sovietică drept un model de ordine socială reușit. Dar, printre găgăuzii din sudul Basarabiei, apăruseră niște revoluționari. Aceștia, în ajunul prăbușirii imperiului, puneau absolut totul sub semnul întrebării.
Militantismul lor poate servi drept ilustrație a unui paradox – „Deșteptul se adaptează la lume așa cum este ea, nebunul caută să o transforme; de aceea orice progres este opera nebunilor” (Bernard Shaw). Sau a tezei filozofului rus Alexandr Zinoviev – „Toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate și conduse de diletanți și șarlatani”.
În istoria R.S.S.M. rolul de revoluționar autentic i-a revenit lui Leonid Dobrov, autorul proiectului „Republica găgăuză”. El îi consideră eroi ai neamului său pe Topal, Kendighelean, Zavriciko, Buiuklî, Marunevici. Aceștia, în viziunea sa, „… au proclamat și au menținut câțiva ani la rând statalitatea unui mic norod; nu oricine ar avea curajul să-și asume o atare responsabilitate; toți au familii, toți conștientizau atunci, ca de altfel și în prezent, gradul de risc, toți erau stigmatizați necruțător de către opoziție și alte pături ale societății, dar, cu chiu cu vai, împingeau înainte autoproclamata Republică”.
Astăzi, acțiunile revoluționarilor găgăuzi din anii 90 „par naive și chiar ridicole uneori”. Este aprecierea lui Leonid Dobrov. În prefața la cartea sa autobiografică „Записки террориста” (Mențiunile unui terorist) constată:
„Acum, după destrămarea U.R.S.S., ne-am maturizat cu toții dintr-o dată, am devenit mari politicieni și analiști, îi certăm și-i jignim pe toți. Atunci însă, totul se întâmpla pentru prima oară, hotărârile erau luate în niște dimensiuni diferite de cele prezente. De aceea, cititorul va percepe cu greu epizodul, când Ivan Burgundji, fiind „juristul principal” în echipa lui Mihail Kendighelean, și-a jucat propriul rol, individual, rolul său în proclamarea Republicii găgăuze, când, în seara de 18 august 1990, în ajunul Congresului, l-a convins pe Kendighelean să aibă curajul de a face acest pas”.
În sudul Basarabiei locuiesc români și alte seminții. În octombrie 1990, nu știam de vreo „mișcare găgăuză pentru independență”. Auzisem de Angheli, Marunevici, Dobrov şi Burgundji, creatorii mitului „Marele Bugeac”. Dintre toți activiștii găgăuzi, numai Leonid Dobrov poate fi considerat „erou național”. Ceilalți, proveniți din nomenclatura P.C.U.S. și structurile K.G.B., sau transformat ulterior într-un clan mafiot, similar cu cele de la Tiraspol, Odesa și Chișinău. Ironia destinului! Din câte cunosc, Leonid Dobrov nu s-a ales mai cu nimic. Lupta revoluționară a disidentului găgăuz cu nume rusesc/bulgăresc, merită un studiu obiectiv, inclusiv psihologic.
De unde a apărut „mișcarea găgăuză pentru independența națională”, care a și proclamat „Republica găgăuză”, nerecunoscută niciodată de nimeni?
Pentru opinia publică sovietică și mondială nu exista nici un fel de Găgăuzie în sudul RSSM. Aveam, de jure şi de facto, trei mici raioane locuite de cetățeni sovietici.
În pașaportul fiecăruia (buletinul de identitate sovietic) era indicată și naționalitatea: găgăuz, bulgar, ucrainean etc.
Şi, la o adică, când şi-a pierdut așa zisa Găgăuzie independență?
Și față de cine dorea s-o recapete în 1990?
La acea dată, în raioanele respective era în vigoare doar Constituția U.R.S.S.
Față de cine se doreau „independenți” cei circa 130.000 de găgăuzi? Față de U.R.S.S.?
De reținut: astăzi, în unele țări europene există mai mulți români basarabeni decât găgăuzi în Republica Moldova și Ucraina. Nu cred că în Portugalia, la Setubal și Cascais, unde „locuiesc compact imigranții moldoveni” va începe o „luptă pentru autonomie sau Republică moldovenească”.
În 1989-1990, la Comrat, fruntașii găgăuzilor au acționat discret: făceau troc „alcool-arme” cu ofițeri din Divizia de desant și parașutism, dislocată în sudul Basarabiei, la Bolgrad. În 1990, echipa lui Burgundji și Kendighelean era înarmată. Nu știu dacă și Maria Marunevici – „Passionaria găgăuză”, făcuse rost de armă.
Totodată doresc să aflu dacă a purtat arme careva dintre liderii Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni – Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, Lidia Istrate? Sau deputații FPM Gheorghe Ghimpu, Ion Hadârcă, Nicolae Costin, Mihai Ghimpu, Andrei Baștovoi, Gheorghe Mazilu și toți ceilalți membri în conducerea FPM?… Poate cineva dintre ei, sau dintre noi, să-mi confirme?
Unii aderenți ai FPM au făcut rost de arme abia în primăvara lui 92, când la Nistru s-a declanșat faza deschisă a războiului ruso-român. Dar nu prin mijloacele ilegale, precum separatiștii de la Tiraspol și Comrat, care atacau arsenalele unităților militare sovietice.
Duminică, 23 septembrie 1990, la căminul cultural din Sadaclia/Basarabeasca s-au întrunit deputații sosiți din raioanele Basarabeasca, Comrat, Taraclia, Ceadâr-Lunga, Vulcănești, din centrele raionale Cimișlia, Cahul, Ialoveni și orașul Tighina. Conform listelor de înregistrare, au participat 400 de deputați de toate nivelurile. Sala, calculată pentru 600 de locuri, era arhiplină și multă lume asista în picioare.
Adunarea deputaților era o acțiune autorizată de Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM. Au luat cuvântul în cadrul adunării 18 deputați. Și mai erau doritori să-și spună punctul de vedere.
Nu numai al lor, ci și al alegătorilor care le-au înmânat mandatul de deputat. Și nici unul nu s-a pronunțat în favoarea divizării teritoriale a RSSM. Din contra, au răsunat îndemnuri ferme pentru unitate, acțiuni bine cântărite, dialog și muncă de lămurire în mediul celor induși în eroare, avertizări de a nu se admite nici un fel de ciocniri, cu atât mai mult vărsări de sânge.
„Suntem, spuneau atunci deputații, o parte integrantă a Europei și chestiunile noastre politice trebuie să le soluționăm în mod civilizat”.
Forul aleșilor poporului a adoptat o serie de documente: Declarația adunării deputaților de toate nivelurile; Adresarea către toți locuitorii din RSSM; Apelul către populația găgăuză; Adresarea către Mircea Snegur, președintele RSSM, Alexandru Moșanu, președintele Sovietului Suprem și Mircea Druc, președintele Consiliului de Miniștri.
A fost adoptat textul unei telegrame, către Sovietul Suprem al U.R.S.S. Telegrama urma s-o citească deputatul poporului al U.R.S.S. Eugen Doga, la sesiunea ordinară a Sovietului Suprem al U.R.S.S. Mai mulți deputați au formulat problema revocării unor deputați ai U.R.S.S., care pierduseră completamente legăturile cu alegătorii lor. De la Sadaclia, deputații au plecat pe la casele lor „purtând în inimii ferma convingere de a păstra cu orice preț integritatea teritorială a plaiului străbun”.
Jurnalistul Gheorghe Berbecaru, prezent la acel for, expunea în „Moldova Suverană”, din 25 septembrie 1990, cele mai importante argumente din cuvântările deputaților. Forul deputaților din zona anunțatei Republici găgăuze l-a deschis vicepreședintele Sovietului raional Basarabeasca, Alexandru Gălușcă: „Secole la rând moldovenii au așteptat vremuri mai bune pentru prosperarea plaiului. Dar ele au venit abia în ultimul timp, când poporul a căpătat posibilitatea să-și aleagă el singur reprezentanții în organele puterii de stat. Dar în aceste condiții promovarea politicii imperiale a Centrului continuă cu și mai multă perfidie. S-a pus la cale destrămarea republicii în mai multe cnezate mici”.
A fost prezent și a vorbit Alexandru Arseni, membru al Prezidiului, președinte al Comitetului permanent pentru drepturile omului și relațiile dintre națiuni:
„Avem un Parlament nou, neordinar, cum nu l-am mai avut niciodată. El a adoptat la prima sa sesiune o serie de legi, care formează pietrele de temelie ale reînvierii noastre. Dar legile au fost întâmpinate în diferite zone ale republicii neunivoc. La început am crezut, că de vină sunt însăși legile acestea și am sperat, că lumea le va studia mai bine și apoi vom reveni la modul de realizare a lor. Cu aceasta parlamentarii au plecat în vacanța de vară. Dar nu au plecat în vacanță și forțele ostile republicii. Ele au bătut insistent la porțile Centrului, ale Moscovei, și în scurt timp ne-am pomenit cu meleagul pe cale de dezintegrare, cu două republici unionale noi, formate în mod nelegitim pe teritoriul nostru strămoșesc.
Ne pare rău, că în capcană au nimerit frații noștri găgăuzi, cu care tot timpul am trăit omenește. Nu știam cu precizie de unde s-a organizat această lovitură de stat.
Acum știm – din Centru”.
A punctat și Alecu Reniță, deputat al Sovietului Suprem al R.S.S.M., circumscripția 130 Abaclia/Basarabeasca: „Tare aș vrea să fie un simplu zvon știrea că există în Centru un proiect de creare a vreo 50 de republici de tipul celor găgăuză și transnistreană, cu care să fie încheiat Acordul Unional. Într-o oarecare măsură acest lucru l-a confirmat Mihail Gorbaciov în discursul său la sesiunea Sovietului Suprem al URSS, unde a ofensat toată R.S.S.M. Dar declarăm: nimeni nu va reuși să fure nici o palmă de pământ din moștenirea noastră istorică! Din contră: se duc tratative pentru întoarcerea teritoriilor, care ne-au fost furate anterior de clica stalinistă. Imperiul Roman a dominat aici la noi acum două milenii, apoi s-a destrămat. Se poate întâmpla și acum tot așa cu Imperiul Rus, care își mai joacă mendrele în republicile unionale”.
Revoluționarul Leonid Dobrov, consideră că „apogeul confruntării în relațiile dintre conducerea moldovenească și liderii găgăuzi a apărut la 25 octombrie 1990, când, la chemarea prim-ministrului Mircea Druc, mii de „voluntari” cu armatură în mâini, împreună cu forțele speciale, au blocat toate satele și orașele găgăuze. S-a creat marea opoziție a două popoare, care în istorie n-au intrat în conflict niciodată”.
Eu, însă, am o cu totul altă părere. Cred că în toată activitatea mea de „om politic” am procedat la fel ca liderii de la Tiraspol și Comrat. Aceștia, fiind ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari, evrei, luptau pentru făurirea Republicii moldovenești pridnestroviene și a Republicii găgăuze. Fiind român, eu luptam pentru desprinderea de U.R.S.S. și reîntregirea Patriei mele România. Și, adeseori, pe fruntașii de ieri și de astăzi ai Pridnestroviei și Găgăuziei îi întreb retoric: Cine și de ce a cerut implicarea voluntarilor moldoveni în conflictul Chișinău-Tiraspol și Chișinău-Comrat? A fost cumva o decizie idioată a necumpătatului Mircea Druc? Ce se întâmpla în Moldova Sovietică până la momentul acela crucial?
Prima mea „confruntare” cu revoluționarii găgăuzi a fost una amuzantă. În 1988, am trimis din Cernăuți, la săptămânalul „Literatura și Arta” din Chișinău, un articol intitulat „Marele paradox”. Contribuiam și eu cum puteam la combaterea scandaloaselor Teze, lansate de Ministerul Adevărului (secția ideologie și propagandă a C.C. P.C.M.). Argumentam necesitatea adoptării oficiale a termenului „limba română” în loc de „limba moldovenească” și a trecerii la grafia latină. Pledoaria am scris-o, firește, în română. Redactorul Valentina Tăzlăuanu mi-a transpus-o în chirilică și a publicat-o cu unele mici retușări.
Citez un aliniat din argumentele mele în favoarea alfabetului latin: „De-a dreptul absurde sunt şi afirmațiile precum că scrisul nostru ar fi cumva în detrimentul naționalităților conlocuitoare. Nu a înregistrat nimeni asemenea plângeri din partea neautohtonilor din Gruzia şi Armenia, unde grafia națională, cu specificul ei, nu e probabil chiar atât de ușoară pentru cei care n-au învățat-o special. Este exclus ca în republicile baltice rușii să pretindă că alfabetul latin îi complexează şi le știrbește din drepturile civice. Cu atât mai mult că sunt datori să-l învețe oriunde s-ar afla, căci studiază obligatoriu o limbă europeană (engleza, franceza, spaniola, germana), unii chiar de la grădiniță. Găgăuzii, după cum atestă documentele, până la 1954 declarau drept limbă maternă – limba turcă, înveșmântată şi ea în grafie latină. De aceea zic: poate că frații găgăuzi revin şi ei odată cu noi la alfabetul latin, căpătând astfel un acces direct la valorile incontestabile ale civilizației de limbă turcă. Regretabil, dar prea puțin cunosc istoria şi cultura găgăuzilor, așa că îi rog să mă ierte dacă nu am dreptate”.
La câteva zile după publicarea articolului îmi telefonează de la „Literatura și Arta” Mircea Blajinu și-mi spune râzând: „Nene, să nu mai vii pe la Chișinău. Ieri a dat buzna în redacție un «comando» de la Comrat. Întrebau cine își permite să le dea sfaturi găgăuzilor. Intenționau să-ți predea o lecție de «civilizație găgăuză».
Era la noi Andrei Vartic și i-a convins, cu mare greu, că autorul nu e din redacție, și nici din Chișinău. Au promis să mai vină”. O fi fost oare printre vizitatorii aceia și Leonid Dobrov?
La 29 august 1990, o delegație găgăuză ajunsese la Leningrad. Participa la „Conferința a doua internațională pentru drepturile omului”. De la Comrat, separatiștii transmiteau prin telefon informații despre evenimentele din zilele de 29-30 august. Leonid Dobrov și alți găgăuzi le difuzau în cadrul acelei conferințe. În Piața Palatului avea loc un mare miting. Numeroși disidenți și apărători ai drepturilor omului se perindau la tribună. Cu unii dintre ei Dobrov era cunoscut încă din 1989; evadase atunci dintr-un ospiciu și se ascundea la Moscova, în locuințele acestora. Mitingul purta un caracter vădit anticomunist.
Era atacată vehement conducerea de la Kremlin, mai ales președintele U.R.S.S.: „Gorbaciov, împreună cu K.G.B., asmut popoarele unele contra altora, suprimă democrația, controlează presa, nu acordă libertate republicilor baltice și Gruziei”. Victor Kuzmin, membru al partidului „Uniunea democratică”, deputat în Sovietul Moscovei, l-a invitat pe Leonid Dobrov la tribună. L-a prezentat scurt și ia oferit cuvântul. Discursul disidentului găgăuz:
„Stimați tovarăși! (Râsete în mulțime)… Mă scuzați… Eu sunt din provincie… acolo, la noi, e încă puțină civilizație… Stimați domni! Prieteni! Deja de câteva ore ascult cuvântările dumneavoastră despre aceia că de toate nenorocirile noastre de astăzi sunt vinovați numai comuniștii… (E adevărat! Jos cu ei! – se auzeau replici din mulțime).
Cu toate acestea, la noi în Moldova și în Găgăuzia, de-acu de o jumătate de an comuniștii au fost înlăturați de către neformali. Acum la putere, în Moldova, se află Frontul popular, iar la noi, în Găgăuzia, la putere sunt neformalii, la fel niște oameni fără de partid. Și anume astăzi, când la putere în Moldova și în Găgăuzia sunt neformalii, situația la noi este aproape de un război civil. Anume astăzi, când fostul deținut politic Gheorghe Ghimpu a ajuns la putere în Moldova (în prezent este deputat în parlamentul Moldovei), iar în parlamentul Găgăuziei mă aflu eu, de asemenea deputat și fost deținut politic, nu ne putem înțelege între noi, pentru a diminua cumva situația incendiară. («Torni apă la moara K.G.B.!» – a strigat cineva din mulțime indignat).
Încă odată repet, comuniștii nu mai sunt la noi la putere, dar situația social-politică în regiune nu s-a îmbunătățit nici un pic. Așadar, cine e de vină stimați prieteni? Cine-i vinovat? Poate că dumneavoastră știți care e răspunsul la această întrebare, dar eu personal nu-l cunosc”.
Din lipsă de informație veridică sau poate din rea voință, revoluționarul Dobrov inducea lumea în eroare. Precizez, în absolută cunoștință de cauză: Frontul Popular din Moldova nu s-a aflat niciodată la putere. Și, de-a lungul anilor, la Tiraspol, Comrat, Bălți și în bună parte la Chișinău, deciziile au fost luate de persoane cu o tradițională mentalitate comunistă și pro sovietică.
– Va urma –
Autor: Prof. dr. Mircea Druc
Sursa: art-emis.ro
