Legiuitorii şi-au produs alchimia dezgustătoare a propriilor lor lipsiri de educaţie

Legiuitorii şi-au produs alchimia dezgustătoare a propriilor lor lipsiri de educaţie

0 369

Despre omul cumsecade şi realitatea zilei!
Un abecedar bine învăţat este mai de preţ decât un masterat trucat!” C.M.

„Doar să pronunţi numai că eşti din marea rădăcină a lumii hiperboreene, a marii spiritualităţi sacrosancte a civilizaţiei daco-getice şi încep la unison să te facă comunistoid, fascistoid, aberant şi balamucit, nepricopsit şi băgător de seamă”

Am afirmat de atâtea ori, fie din postura omului academic, fie din cea de persoană publică, faptul că modelarea social-morală este indicat să fie practicată în toate componentele unei societăţi cât de cât caracterizate prin maturitate şi sănătate socială, sub autoritatea unor minime bareme de morală cetăţenească.
Dacă modelul nu este cultivat din sămânţa propriului model de viaţă înnobilat cu sinteze superioare ale exemplelor universale şi pus undeva sus, într-o ideaţie înălţătoare, apare riscul ca el să coboare în utilitar, să devină banal sau chiar să cadă în trivial precum vedem mai peste tot în ecuaţia fără soluţie a zilei: vedeta fabricată, cocota fudulă, ţeparul sârguincios, fiţosul penibil, fotbalistul trucat, ultrasul multifuncţional, dealer-ul de droguri, şeful de clan sau macho de centură!
S-a exhibiţionat pe toate planşele idioţilor cu ştaif că este necesar să acceptăm ceea ce ne dă străinătatea, ca şi cum această străinătate ar fi un eden, un cristal al sublimei purităţi în care se cuvine să ne topim natura proprie. Nu au putut înţelege sau poate că şi-au interzis calculat să accepte că nu poţi fi un bun european până nu eşti mai întâi de toate un bun român! Şi nu doar ca etnie… Ci ca reprezentant al unei civilizaţii încântătoare, al unei lumi de profundă creaţie şi aport spiritual la dosarul imprescriptibil al umanităţii vechi şi celei recente. Şi atunci au lăsat totul la libera aşezare a unei reforme fără de sfârşit, încât s-a ajuns la o definitivă „abrambureală” educaţională, care a dat şi porecla unui ministru, poate mai puţin vinovat în intenţie, dar tot atât de falimentar în realizări, pentru că a rămas captivul sistemului ticăloşit.
Este deja o realitate recunoscută că, la noi, educaţia se face acum fără modelare, iar modelele câte sunt, şi aşa cum sunt, provin din alte societăţi şi au o idealitate tot mai scăzută sau definitiv precară. Spaţiul mediatic şi autoconsacraţii formatori de opinii produc şi ne propun în special modele de poliţişti care defectează, detectivi rebeli şi atipici, mafioţi şi „killer-i” plătiţi, magnaţi conspiraţionişti, militari curajoşi într-un război fără cauză, dar finalitatea nu merge mai departe de un „game over” şi eliminarea adversarului.
Cândva, şi la noi a existat un model exigent al naţional spiritualului, obţinut prin intransigenţă morală, asceză mistică, muncă ordonată, dispreţ pentru tranzacţionism şi lăfăială burgheză, apropiat sau aproape identic cu umanismul compasiv faţă de toate clasele oprimate, trăind modest, dar având suficient, dând plusul material societăţii, săritor la nevoie. A fost spulberat în mai puţin de trei decenii de dezmăţ fabricat şi întreţinut la foc pripit pentru a prinde coajă de durată!
Poate că astfel ne vom explica de ce niciun regim de după 1989 nu a fost capabil să propună un model care să producă gravitarea liniilor de forţă spre matricea formativ-educaţională autohtonă. Nu se cade să intervin prea mult în administrarea unor idei, dar abandonarea, de altfel necesară, a conceptului „omului nou socialist”, ca model de conivenţă, obligă, şi obligă încă, să recuperăm tocmai ceea ce perfida ideologie comunizantă a distrus, omul cumsecade, în care, pe lângă cele cunoscute din perioada interbelică la care deja am făcut trimitere, intră cinstea, bunătatea, ţinerea cuvântului dat, ajutorarea semenului, solidaritatea obştească în situaţii mai grave, şi chiar însăşi cuviinţa şi smerenia creştină.

Din nefericire, în neo nomenclatura prezentului continuu, nicio formă nu corespunde conceptului inspirator: românul liberal nu mai e liberal, e chiar roşu de-a binelea, ţărănistul nu mai e ţărănist, pentru că nu mai are ţărani, creştinul nu mai e creştin, el convertindu-se la toate păcatele şi nici social-democratul nu mai e social-democrat, el fiind un aprig capitalist de cumetrie îmburghezit ca în spusele lui Lenin şi Ilici!
Mulţi aşa-zis democraţi sunt de-a dreptul autocraţi consacraţi de propria lor „voinţă a muşchilor”, unii aşa-zis eroi sunt arivişti sau escroci. Sfintele feţe bisericeşti nu mai sunt chiar aşa de sfinte, nici unii poliţişti nu sunt veritabili poliţişti, unii chiar fiind uzurpatori de calităţi oficiale şi însemne publice! Iar mulţi oameni de afaceri n-au ştiinţa afacerilor, ci doar a excrocheriilor afaceriste, şi destui consilieri ştiu a consilia doar pentru sine.
Peste tot înşelătoria îşi spune cuvântul, prefăcătoria şi trişul se extind, subminând orice ideal modelator. Este greu să faci să existe o societate vivace şi optimistă, dacă nu îi dai o ţintă exuberantă, dacă nu îi impui un traiect al vieţii trăită frumos. Cum eroii modelatori din istorie sau legendă au fost şi ei uzurpaţi sub sloganul demitizărilor necesare, fie din sterilitate de simţire, fie din interes mercenar, câmpul educaţional a rămas pustiit ca un bărăgan al ciulinilor, prăfuit de nimicuri fără niciun etos. Ce să semeni pe el?
Nu s-a făcut nimic, dar absolut nimic, pentru o cenzură drastică în aceste comportamente! Avem obiceiul de a ne raporta mereu la alţii, ca nişte impotenţi lipsiţi de actul originalităţii. Ei bine, dacă tot ne-am obişnuit cu trimiteri de exemplu, de ce nu am proceda asemenea altor ţări de cultură înaintată, restabilind şi ocrotind valori tradiţionale călcate în picioare, impunând mândrie şi decenţă celor ce au uitat de ea, reabilitând un stil românesc de conduită făcut din moderaţie, cu bun gust, relaţie fraternă, bucurie fără ostentaţie, fără exhibiţionism, cu creditarea tainei sacrului şi apărarea demnităţii fiinţei?
Se încearcă în ultimul timp o anume recuperare a valorilor noastre ancestrale, a originilor noastre mai mereu escamotate de negaţioniştii de serviciu comandat. Ce frisoane, ce lătrături răguşite de şacali castraţi, ce fibrilaţii spăimoase că li se fură jucăria!

A te rândui în locul sacru însemnat de Dumnezeu este de neiertat dacă o faci fără aprobarea lor. Doar să pronunţi numai că eşti din marea rădăcină a lumii hiperboreene, a marii spiritualităţi sacrosancte a civilizaţiei daco-getice şi încep la unison să te facă comunistoid, fascistoid, aberant şi balamucit, nepricopsit şi băgător de seamă. Ţipă canaliile de parcă s-au opărit cu smoala iadului! Că ar fi doar dintre cei despre care se ştie ce obârşie nomadă au, nu ar fi o problemă prea mare. Dar ce te faci când la urlătoare se asociază corciţii noştri, vajnicii făcători de nimic care se felicită cu gura salivată: „ai văzut ce le-am tras-o?”. Iar cei care îşi zic că sunt oameni cumsecade se chircesc în colţul pedepsiţilor fără vină, fără a scânci, de teamă să nu le-o „tragă” şi lor! Cu aşa oameni, aşa destin!

Aşadar, nu-mi rămâne decât să acuz că nu s-a lucrat pe tărâmul formării civice, în sensul cel mai nobil al cuvântului, pentru a deştepta românul la o altă statură, aceea de proprietar al destinului său, şi a deveni astfel consecvent, dinamic, cooperant şi solidar, pretenţios cu viaţa, dar şi neiertător cu cei care-l conduc rău. Dimpotrivă, educaţia uzurpată de fetişul instruirii moderne l-a făcut pe novus homo rumeno contrariul său, şi numai în folosul unei netrebnice clase ciocoieşti aculturate.
De ce legiuitorii noştri nu au închis toate sursele de alimentare ale pseudoeducaţiei, inclusiv a celei de care se face vinovată mass-media prin obscenitate şi prost-gust, oricâte justificări comerciale ar avea?
Pentru că acei legiuitori la care facem referire tocmai şi-au produs alchimia dezgustătoare a propriilor lor lipsiri de educaţie. Complezenţa cu asemenea manifestări imorale şi amorale este responsabilă de toate imbecilităţile vieţii noastre sociale şi politice şi a dus catastrofal la restrângerea bine-crescuţilor în faţa prost-crescuţilor, permeabili la toate viciile şi infamiile, făcându-ne tot mai incompatibili cu baremurile unei structuri de viaţă creştină.
Toţi aceşti naufragiaţi politici nu au înţeles că un abecedar bine învăţat este mai de preţ decât un masterat trucat. N-aveau de unde să priceapă în neverosimila lor sărăcie a conștiinței că prima datorie a oricărei acţiuni politice este aceea de a şti ce fel de cetate să construiască, pentru ca mai apoi să producă cetăţeanul care să o învieţuiască!
Dar, după cum se vede, nici cetate nu mai avem; şi nici cine să o mai păzească.
Aşa se petrece mai mereu în istoria noastră.
Când vâna Voievodului se înmoaie, genunchiul norodului se îndoaie!
Aşa cred, aşa spun, aşa să se ştie!

Mircea Chelaru

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.