Lecţia graţierii

Lecţia graţierii

0 251

Vreau să-l felicit pe preşedintele Iohannis pentru sincerul şi impresionantul său mesaj de compasiune transmis poporului sârb şi preşedintelui Aleksandar Vucic, după  atacurile armate din ultimele două zile soldate în total cu 17 morţi.
Cum?
Klaus Iohannis nu a transmis niciun mesaj?
Surprinzător! Doar îl ştim cât de sensibil este la suferinţele semenilor. Probabil de vină este încoronarea regelui Charles. Altfel nu se explică…

* * *

Mie îmi sunt dragi oamenii cu slăbiciuni. Oamenii care plâng la filme, care se tem pentru ei şi pentru cei din jurul lor, care nu repurtează încontinuu victorii ci mai dau şi rateuri din când în când. Cred că aceştia reprezintă cu adevărat specia!  Căci aşa suntem: cu bune şi rele, expuşi încercărilor de tot felul. O specie care nu a fost concepută să fie perfectă ci reflexivă, sensibilă şi cu funcţia perfecţionării în ADN.
Supraoamenii, cyborgii, einsteinii şi djokovicii mi se pare că încearcă să mute specia în suprarealism, în altceva decât a fost menirea ei iniţială. Şi asta mă îndepărtează de ei. Pot să le admir anumite laturi, dar doar ca pe nişte anomalii şi nu ca pe un dat în reţeta primordială.

* * *

Klaus Iohannis mă intrigă tot mai mult în ultima vreme. Îl percep din ce in ce mai des ca pe un corp străin peste care dau fără să vreau, ceva ce-mi tulbură zenul şi mă provoacă la eschive şi riposte.
Majoritatea criticilor săi îi impută (cum am făcut-o şi eu până m-am plictisit) anumite porniri ciocoieşti, comoditatea, lipsa de spontaneitate şi de verb, fudulia şi mediocritatea.
Dar de toate acestea am învăţat să mă protejez. Nu mă mai deranjează nici exageratul său apetit turistic, nici avionul – chici cu care îşi etalează boiereala, parcă inspirat din coloristica vie a fotelor de la Ţinteşti, nici intonaţia discursurilor şi nici găoşenia acestora.
A rămas totuşi ceva cu care nu mă pot împăca la domnul preşedinte. Ceva ce nu ţine de imaginea sa exterioară ci de o infirmitate, cum ar fi să ai doar patru degete în loc de cinci.
Să ajungi preşedintele atotputernic al unei ţări, să primeşti chiar prin fişa postului privilegiul aproape divin al graţierii unor semeni năpăstuiţi de soartă şi să nu uzezi niciodată de el măcar pentru imagine dacă nu din milostenie autentică mi se pare nu doar ratarea unei fapte bune ci, de-a dreptul, o faptă rea.
Nu pot să cred că în marea echipă de consilieri de la Cotroceni nu s-a găsit măcar unul care să-i şoptească preşedintelui Iohannis ce important şi benefic pentru el ar fi să-şi arate sufletul, din când în când, poporului.
Dacă-l are! Să viziteze un azil de bătrâni, să mângâie un copil pe creştet, să încurajeze o familie de nefericiţi care şi-a pierdut casa într-un incendiu sau la o viitură… Ori să acorde o perfect legală şi atât de la îndemână  graţiere pentru un caz limită (cum sunt cu miile în puşcăriile româneşti).
Sunt sigur că i s-a spus!
Dar prusac cum e, băţos şi trufaş cum e, a refuzat sfatul cu ţâfna caracteristică.  Probabil a considerat că o astfel de atitudine îl micşorează, ar fi un semn de slăbiciune, o (de)cădere în sentimentalism incompatibilă cu augustul său  statut.
Îl văd mângâind mai degrabă o crosă de golf sau un toc de armă decât un om disperat, încovoiat de soartă.
Poate că, în ginta pasului de defilare din care domnia sa provine, reprimarea afectelor, eliminarea compasiunii şi privirea sfredelitoare a gâdelui fixându-şi abatorial victima or fi virtuţi. Însă la noi, latini şi balcanici deopotrivă, în văgăuna asta de la periferia unui continent, în care moda e să se umble cu nodul în gât şi cu lacrima în colţul ochiului, sentimentele fac şi desfac totul, ele sunt ultima instanţă când e vorba să dăm o sentinţă.
Nu mă pot împăca deloc cu gândul că avem în fruntea noastră, latini, balcanici şi clocotitori cum ne-a lăsat Dumnezeu, un personaj arctic, cu sufletul congelat.
Dacă-l are! Ni se potriveşte ca un crivăţ unei rezervaţii ecuatoriale – scuzaţi-mi exasperarea!
Dacă-l are! Căci eu am început să bănuiesc că nu!
De câte ori ajung la punctul ăsta mă apucă furia. Cum să te conducă cineva fără suflet? Gata, s-a instaurat GPT-4 şi noi nu ştim?
Băi consilierii slujului şi plecăciunii, spuneţi-i dracului zeului vostru de chiciură, la un pahar de Macallan care să-l mai dezgheţe puţin, să facă o graţiere, măcar una în zece ani! Să pară şi el om, cât ar fi dintre cei cu patru degete!
Lecţia graţierii: cum se poate recunoaşte un preşedinte autentic! Dacă este sau nu este om!
Dar cui îi mai pasă acum?! Nu-i aşa?
Ce importanţă mai are ce-ai fost, când ai ajuns, deja, trecut!

Autor: Contele de Saint Germain

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.