Klaun Golfhannis a miruit 9 premieri+3 premieri interimar.
De 9 ori în ultimii 9 ani, 9 guverne au fost învestite la Cotroceni!
În cei 9 ani de când Klaun Golfhannis e președinte, România a schimbat nu mai puțin de 9 premieri. Lor li se adaugă alți 3 premieri ce au avut mandat interimar.
De 9 ori în ultimii 9 ani, 9 guverne au fost învestite la Cotroceni.
9 prim-miniștri (sau prim-siniștri) au jurat, cu mâna pe Constituție, să apere țara, interesul național, să respecte legea fundamentală, să facă bine și să nu facă rău. Degeaba.
Când ne uităm la sisteme politice performante, la democrații funcționale, la națiuni dezvoltate/civilizate, cu toții ne raportăm la modele precum Germania, Anglia sau Țarile de Jos.
În Germania, Angela Markel a ocupat vreme de 16 ani funcția de cancelar, între 2005 și 2021, un mandat la fel de lung precum al lui Helmut Kohl.
În Olanda, Mark Rutte e premier din 2010. De 13 ani!
În Ungaria, stat care, deși nu are resurse sau potențial turistic, se află mult în fața României la absolut orice, Viktor Orban e premier tot de 13 ani încoace.
Andrej Plenković, premierul sub care Croația a intrat recent în Schengen, e la putere din 2016.
În România, premierii se schimbă anual, iar majoritatea miniștrilor abia dacă #rezistă 6 luni în funcție, fiind remaniați samavolnic, în funcție de țâfnele liderilor de partid sau de fricțiunile din coalițiile de guvernare.
Nu mai vorbim de numirile în funcții de secretari de stat, prefecți, șefi de Agenții. Aici, meritocrația nu are nici cea mai mică relevanță, căci aceste poziții sunt considerate a fi sinecuri în care puternicii zilei să-și instaleze ibovnicele sau rubedeniile.
De la sfârșitul mandatului lui Adrian Năstase, nicio coaliție de guvernare nu a mai încheiat în parteneriat – cu același premier – un mandat plin (de 4 ani). Nici una.
Când numești un om într-o funcție, firesc e ca acesta să elaboreze un sistem complex, managment de implementare care să anvizajeze prevederile proiectului de țară, programului de guvernare, dezvoltarea durabilă.
În România, oamenii – buni sau mai puțin buni – numiți în funcții sunt schimbați înainte să se usuce cerneala pe decretul de numire.
Cum ar fi dacă CEO-ul unei multinaționale (să spunem Apple) ar fi schimbat din 6 în 6 luni, iar fiecare nou numit ar veni cu viziunea proprie, echipa lui, stilul personal de managment? Ar mai putea performa o astfel de multinațională? Sau s-ar crea un haos total?
Dezvoltarea unei țări impune câteva condiții sine qua non:
– proiect de țară
– program de guvernare
– meritocrație în numiri (nu plutocrație sau cleptocrație)
– respectatea contractului social.
Odată bifate, e vital să lași oamenii instalați să își ducă la îndeplinire viziunea. De asta există alegeri. O dată la 4/5 ani, vulgul (i)evaluează. Însă, în România, singurele poziții de conducere la nivel instituțional ce par a fi perene sunt cele ale șefilor Serviciilor Secrete (SRI, SIE, SPP) + președintele, asta pentru că acolo nu ajungi decât dacă ai sprijinul americanilor (așa zișii „parteneri” strategici).
În rest, premierii se schimbă anual, coalițiile se formează contextual înainte de alegeri și se destramă la scurt timp după, miniștrii vin și pleacă din fotolii ca trenurile prin Gară, iar sub ei o armată uriașă de sinecuriști freacă menta pe bani publici, pentru că nimeni nu are timp/chef să le evalueze corespunzător (in)activitatea.
În țările dezvoltate, cum ne place să le numim, coalițiile și liderii rezistă cel puțin un mandat deplin, dacă nu chiar mai mult de un deceniu la putere. Astfel își pot implementa proiectele.
Dar în Babuinia, locul unde politicienii nu au viziune și proiecte, ci doar interese specifice arghirofililor, evident că singurul proiect de tară și mod de a face politică e sintetizat de colocvialul „ba pe a mă-tii! Să plece ai tăi ca să vină ai mei”.
O țară se dezvoltă prin predictibilitate și constanță.
Dezvoltarea necesită timp, liderului i se incumbă sarcina de a creiona viziunea și strategia pe termen lung. Dar noi vrem mereu „schimbare”!
Poporul român are o uriașă apetență spre a se amăgi mereu cu iluzia schimbării, punându-și speranțele în „schimbare”. Apoi, după fiecare rând de alegeri, urmează dezamăgirile.
Politicieni vechi și partide noi exploatează această meteahnă mioritică, promițând altă schimbare.
Alte speranțe.
Alte amăgiri și mai crunte.
Puțină istorie:
Așa a fost în ’90, când au schimbat, în urale, socialismul, cu o pseudo-democrație „kapitalistă”, creionată pe genunchi de foștii securiști.
Așa a fost cu CDR în 96.
Alianța D.A. (Băsescu) în 2004.
PDL în 2008.
USL în 2012.
Iohannis în 2014. USR în 2020.
Observați tiparul?
Iluzie urmată de dezamăgire. Cercul vicios. „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă.”
Pare că românii suferă de un sindrom Stockholm manifestat colectiv. Rațiunea le amintește că, în trecut, speranțele mari au echivalat cu mari dezamăgiri. Dar nu renunță la a spera și a se vexa.
Le place!
Masochism pur. 15 premieri a avut Marea Britanie sub domnia Reginei Elisabeta a II-a, între 1952 și 2022.
15 premieri în 70 de ani de domnie. România a schimbat aproape 15 premieri doar în ultimul deceniu. Aveau romanii o vorbă: Corruptissima republica plurimae leges. Statul cel mai corupt are cele mai multe legi.
Dictonul se aplică și când e vorba de numărul de „lideri” schimbați/deceniu.
Contrar aparențelor, schimbările constante nu facilitează democrația, ci, din contră, o erodează.
Trageți voi concluziile.
Autor: Dinu Popescu
Sursa: facebook.com
