Învierea Căpitanului

Învierea Căpitanului

0 57

Corneliu Zelea Codreanu – Patriarhul Neamului românesc, condamnat la moarte de către Miron Cristea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Personalitatea lui Corneliu Codreanu a fost complexă. Un român profetic care a simțit pericolul instaurării comunismului în România, încă din anii când era elev al Liceului Militar „Nicolae Filipescu“ de la Mănăstirea Dealu.
În martie 1919, un grup de vreo douăzeci de liceeni au fost convocați de Codreanu, în pădurea Dobrina de pe dealurile Hușilor.
Convocasem pe acești tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deși vița noastră abia înmugurea, Ce facem dacă vin bolșevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut și ceilalți de acord, era aceasta: dacă armata bolșevică va trece Nistrul și apoi Prutul ajungând să încalce și locurile noastre, noi să nu ne supunem, că să ne retragem cu toții în pădure înarmați. Aici să organizăm un centru de acțiune și de rezistență românească, și prin lovituri date cu măiestri să zdruncinăm inamicul, să menținem o stare de spirit de neaplecare, și să întreținem o scânteie de nădejde în mijlocul masei românești din sate și orașe. Am depus cu toții jurământ în mijlocul pădurii seculare“.

În iunie 1940, armata bolșevică avea să intre în Basarabia românească, iar în anul 1944, în Moldova.
În 24 iunie 1927, având același crez național, Corneliu Codreanu a înființat la Iași „Legiunea Arhanghelului Mihail“, cu fermitatea ce-l caracteriza: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.“.
Iată gândurile de atunci ale acestuia: „Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea Neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.“.

Arestat în 17 aprilie 1938, de Duminica Floriilor, printr-o înscenare mizerabilă a regelui Carol al II lea împreună cu profesorul Nicolae Iorga, Corneliu Codreanu ajunge la închisoarea Jilava. Acolo, în singurătatea celulei, și-a așternut ultimele gânduri cunoscute ca Însemnări de la Jilava.
„Sf. Paşti, 1938, 24 Aprilie. (…) Iau cărticica de rugăciuni şi încep a citi. Mă rog lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru soţia mea, atât de împovărată şi îndurerată, pentru mama mea, pe care iar vor fi călcat-o şi bruscat-o comisarii din Huşi, pentru tatăl meu, care cine ştie prin ce celulă zace, în această noapte, pentru fraţii mei de asemenea.
Apoi pentru ostaşii legionari, bătrâni sau tineri, aceşti eroi martiri ai credinţei legionare, ridicaţi de la casele lor şi duşi cine ştie prin ce închisori.
Câtă jale şi câte lacrimi n-or fi acum în sute de familii româneşti. Mă rog apoi pentru cei morţi. Bunici şi rude, cum şi prieteni care m-au iubit şi ajutat în viaţă. Îi văd pe rând pe toţi.
Iată pe domnul Hristache… şi la urmă îmi apare Ciumetti, cu grupul de legionari martiri căzuţi pe vremea lui. În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca într-un tablou… bătrân de o jumătate de mie de ani, cu plete lungi şi cu coroana pe cap: Ştefan, Domnul Moldovei. Mă rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea lupte.
Iată-l şi pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei căzuţi în ultimele lupte. Iată-l lângă General, în cămaşe verde şi încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.

Moţa, frate drag Moţa, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în această luptă. Te văd ager şi netemător. Înfruntând adversităţile. Sfredelind cu ochii de oţel inima duşmanilor. Te văd mai târziu copleşit de greutăţi şi sărăcie, într-o Ţară în care pentru Ion Moţa nu se găsea pâine. Pentru această sărmană de pâine în România nu era de ajuns numai capul tău mare, îţi mai trebuia şi o inimă de trădător. Te văd muncind cu disperare. Te văd obţinând succese strălucite la examene, în presă, la bară, la catedră. Te văd târât în închisoare. Umilit şi plin de amărăciune. Îţi văd umerii încovoiaţi şi sufletul îndoliat de atâtea atacuri mişeleşti. Te văd tremurând şi plângând pentru mine. Te văd plecând la moarte. Să faci acestui Neam dovada supremă. Să ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Să ne deschizi cu pieptul tău sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruinţei unei generaţii.
Şi uită-te acum la noi, dragă Moţa. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Mă dor oasele şi îmi tremură genunchii de frig. Ai noştri toţi, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine ştie prin ce temniţe.

Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeşte-mi jertfa. Ia-mi viaţa.
Căci Ţie, o Ţară! nu-ţi trebuiesc puterile noastre. Tu vrei moartea noastră.
O fi trecut de 12. Poate şi de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea şi zic: «Christos a înviat!».
Lumea prin sate şi oraşe se întoarce acasă cu lumânările aprinse. Ai noştri toţi, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.“

În textul testamentar, este remarcabilă transfigurarea lui Codreanu și identificarea acestuia cu Iisus Hristos – Mântuitorul tuturor neamurilor pământului. Acesta simte că este prezent și alături de Mântuitor, în patimile suferite.
„Luni, 6 Iunie. Toată ziua stau singur şi vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. Îi văd cum erau vii şi stau lângă mine. Merg alături prin cameră, stau pe scândurile acestea. Cei mai mulţi au trecut prin Jilava: Moţa, Marin, Ciumetti, dl. General, dl. Hristache. Totdeauna stau lângă mine, când mă rog, se roagă şi ei.

Acum citesc Evangheliile de la capăt şi peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl văd pe Domnul nostru Iisus Christos, descris din Evanghelie, ca şi cum ar fi zece paşi de mine. Îi văd îmbrăcămintea, Îl văd cum păşeşte rar înaintea apostolilor, cum ridică braţul, cum vorbeşte cu ei, cum binecuvintează lumea. Îl văd cum a căzut jos şi se roagă: «Doamne, fă să treacă paharul acesta de la mine, dacă este cu putinţă.».
Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în faţă, la interogatoriul luat în noaptea aceea de către farisei şi cărturari, mai marii zilelor de atunci. Cum caută să-L încurce cu tot felul de întrebări şi El tace şi se uită la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate se va găsi vreun sprijin la vreunul din ei. În nenorocirile lui, omul se leagă de doi ochi prieteneşti. O privire caldă, prietenească, înţelegătoare, îi dă speranţe, puteri.
Nimic… pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de pofta de a chinui. Atunci Îl văd cum scârbit, îşi lasă ochii în pământ…

Marţi, 7 Iunie. «Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea.» (Marcu 14.64)… «După ce au legat pe Iisus, L-au dat în mâinile lui Pilat.» (Marcu 15.1).
Şi răsuna în inima Lui aceeaşi rugăciune din grădina Ghetsimani: «Doamne, dacă se poate, fă să treacă paharul acesta de la mine.».
O nădejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va găsi nevinovat…
În adevăr, simte lupta dintre Pilat şi farisei. La urmă, fariseii înving. Încă o nădejde spulberată. Pe faţa copleşită de durere, de oboseală, o nouă rază apare: Sunt Paştile. E obiceiul să se elibereze condamnatul la moarte. Poporul, se va adresa poporului. «Poporul e desigur cu mine şi va cere eliberarea mea. I-am făcut bine. Am vindecact pe atâţia… Nu se poate să nu fie, afară, în mulţime măcar câţiva din acei vindecaţi de mine, căci toţi au auzit că sunt prins. Desigur au venit. Mulţimea e cu mine.».

Şi-I trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o săptămână, ale intrării în Ierusalim. Toată mulţimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui. «Osana, fiul lui David! Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau pe cale veșmintele, alţii tăiau ramuri de copaci şi le presărau pe cale. Iar mulţimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei 21.8-9).
«Dar cei ce se ţineau cu miile după mine, la predici!». Şi ochii I se luminau. Dacă Pilat se hotărăşte să ceară poporului eliberarea sa, e salvat! Greutatea este să se hotărască Pilat la aceasta. În sfârşit Pilat se hotărăşte. Iese în balcon şi strigă poporului adunat: «Pe care voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba, sau pe Iisus care se numeşte Christos?» (Matei 27.17).

Iisus aude dinăuntru întrebarea şi i se pare un veac minutul în care aşteaptă răspunsul. Ioan 18.40: «Atunci toţi au strigat: – Nu pe el, ci pe Baraba.» Şi Baraba este un tâlhar. «Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Christos, căci nu-i găsesc nici o vină? – Să se răstignească! Striga mulţimea.» (Matei 27.22). «Dar ce rău a făcut? Şi mai vârtos strigau, zicând: – Să se răstignească.» (Matei 27.23).

Ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă, au biruit. Iisus aude şi I se întunecă privirile. Nu-I vine să creadă. Pare că şi judecata Îl părăseşte. E scos afară în brânci…
Mulţimea strigă; dar El nu mai vede pe nimeni şi nu mai aude nimic… acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai face, căci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile şi L-a lăsat om ca mine, ca noi toţi.
Pentru ca să sufere ca om. Adică suferinţa Lui să fie maximă; numai aşa va avea puterea răscumpărării, a răscumpărării noianului de păcate de până atunci şi de atunci încoace, până la noi şi până la sfârşitul lumii.
Dacă ar fi rămas Dumnezeu, n-ar fi suferit. Neexistând suferinţa, cu ce s-ar fi răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis. Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.
Pe El loviturile L-au durut ca şi pe noi oamenii. Oboseala L-a frânt ca şi pe noi. Toate ofensele, toate înjuriile, toate nedreptăţile I-au străpuns inima ca şi nouă.
De sub ploaia acestor lovituri şi ofense, care curgeau asupra capului Său, neputincios în faţa lor, a oftat omeneşte, a oftat ca noi.

Iată cum Îşi urcă crucea. Îl văd cum cade sub greutatea ei: căci mădularele noastre omeneşti sunt slabe şi se încovoaie sub greutatea poverilor. Îşi şterge fruntea de sudoare. În jurul Lui sunt numai fiare. Nimănui nu-i este milă. Nimeni nu plânge pentru El. Toţi râd. Iată o mică mângâiere: este cineva care Îi crede durerile. Doi ochi L-au înţeles. O inimă care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.
«În urmă, după El, veneau două femei şi norod, care plângeau.» (Luca23.33). «Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.».

El n-a fost un atlet ca să reziste, să se împotrivească, să se lupte până la doborâre. Îl văd slab, uscat şi blajin, Îşi întinde mâna slabă şi sleită de puteri pe lemn, şi spune călăilor săi: «Bateţi»… Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei I-o apucă. Iată cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palidă. Oh! Prima lovitură. A doua. Îşi simte braţul ţintuit pe cruce. Dureri grozave Îi străpung tot trupul. Ar răcni, dar n-are putere nici pentru aceasta. Geme! La fel cu mâna cealaltă. I-o întinde, ca să I-o potrivească bine, căci El stă străpuns de durere şi-I tremură şi carnea şi oasele toate.
Acum prin fluerele picioarelor: iată cuiul. Se aud loviturile ciocanului, una după alta. Fiecare Îl cutremură. Îi străpung creerii.

Într-un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete.» (Ioan19.28)…«Era cam la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste tot. Soarele s-a întunecat şi catapeteasma templului s-a rupt în două. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Matei 15.46).Şi apoi: «Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul.» (Luca 23.46).
Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin: «Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău. Amin.».

Şi către sufletul care s-a ridicat, de asemenea: «Adu-ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte-i sub scutul Tău. Iartă-i şi odihneşte-i. Dă-le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne al Neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii lui. Amin.».

HRISTOS A ÎNVIAT. «A înviat a treia zi din groapă», L-am văzutNu cred», a zis Toma.Şi a venit în mijlocul lor Iisus. L-a chemat pe Toma şi i-a zis:«Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele, şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea.» (Ioan 20.27).«Domnul meu şi Dumnezeul meu» (Ioan 20.28), a strigat Toma, după ce a cercetat mâinile Sale, coasta străpunsă şi mîinile Mântuitorului.
A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri.

VOM ÎNVIA, VOM BIRUI.A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; ca viaţa noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60-70 ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni cu cei dragi ai noştri şi nu ne vom mai despărţi niciodată. Că vom învia din morţi în numele lui Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi mântuit.
Sunt foarte importante concluziile trase de Codreanu, după citirea, în închisoarea de la Jilava, Evangheliilor şi a Epistolelor Sf. Apostol. Pavel. Acesta a înţeles că fără o încreştinare reală şi profundă a oamenilor, este zadarnică orice organizație naționalistă sau Mişcare – chiar și cea a Legiunii Arhanghelului Mihail.

„În sfârşit, cu cât pătrundem mai mult în citirea scrisorilor, ajungem la concluzia:
1. Că nu suntem creştini, că suntem departe de a fi creştini. Cât de departe…
2. Că ne creştinăm în formă, dar că ne descreştinăm în conţinut.
3. Că omenirea a suferit acest proces de descreştinare de-a lungul veacurilor până la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri… creştinarea în suprafaţă pare că a preocuat mai mult lumea.
4. Caracteristica timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firei noastre pământeşti. Ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului.
Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe.
Mişcarea legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui. Insuficient!
Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţi pământeşti, nepregătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică.
5. În sfârşit, lipsa – cel puţin la noi – a unei elite preoţeşti, care să fi păstrat focul sacru al vechilor creştini. Lipsa unei şcoli de mare înălţime şi mare moralitate creştină.
Condamnarea la moarte a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost dată de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, care era și Prim-ministru al Guvernului de dictatură regală, instaurat de Carol al II lea la 11 februarie 1938.

Acest Patriarh blestemat al rușinii naționale, de sărbătoarea Învierii anului 1938, în faţa a 60 de preoţi, veniţi să-i transmită salutul creştin „Hristos a înviat!“, a rostit condamnarea: „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul.“
Se referea la Corneliu Codreanu, ce fusese deja arestat din duminica Floriilor. Era sentinţa la moarte a Patriarhului Neamului românesc, proclamată public de către arhiereul conducător al Bisericii Ortodoxe Române.
Precum Iisus Hristos – Mântuitorul lumii – fusese condamnat la moarte de către Caiafa, arhiereul anului și membru al Sinedriului Iudaic, Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat de către Miron, arhiereul Sinodului B.O.R. (Ioan 11, 49-52).
Şi acest arhiereu este pomenit de toată preoțimea românească, la fiecare Sfântă Liturghie, în timpul ieşirii cu Sfintele Daruri: „Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai B.O.R. Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin şi Teoctist să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.“.
Patriarhul Miron este pomenit ca „adormit întru fericire“, în timp ce Corneliu Codreanu – și Mișcarea Legiunii – este și acum dezavuat public de către oficialii B.O.R.
Iată cuvintele rostite de Patriarhul Miron Cristea către Bahman, secretarul regelui Carol al II lea, după asasinarea deținutului Corneliu Zelea Codreanu împreună cu 13 legionari condamnați la închisoare, de către o echipă de jandarmi români: „Desigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali (…) care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării.. (cf. Paul D. Quinlan, Regele Playboy Regele Carol al II lea de România, Editura Humanitass, București, 2001, în Gabriel Constantinescu, Şah la rege declinul monarhiei românești în secolul XX, Editura Christiana, București, 2007).
Să judece cititorii cine a fost cu adevărat creștin: Patriarhul Neamului românesc – Corneliu Zelea Codreanu sau Patriarhul B.O.R. – Miron Cristea?

Vasilică Militaru, Președintele Asociației „Neamul Românesc“

* * *

NR () – Nu cred că se poate susține că condamnarea la moarte a Căpitanului s-a făcut în Dealul Mitropoliei! Modelul legionar a alarmat „lumea bună” a politichiei mondiale la cel mai înalt nivel. Așa se explică faptul că denigrarea acestui model continuă cu și mai mare îndârjire până azi, și nu dă semne că se va potoli curând. Căpitanul a lovit hidra planetară în locul ei cel mai sensibil. În locul,singuraul loc, de unde îi va veni și pieirea. Doamne, ajută!

Sursa: IonCoja.ro

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.