Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (2)

Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (2)

0 380

Argumente de drept internațional
Prin Pacea de la Focșani, din iulie-august 1772 și prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, din iulie 1774, care au pus capăt războiului dintre ruși și turci din anii 1768-1774, s-au încheiat și documente de drept internațional privitoare la Moldova și Țara Românească. Aceste documente au venit în prelungirea unor capitulații mai vechi. Ele au legalizat situația juridică, administrativă, fiscală și judecătorească a Țărilor Române și raporturile lor cu puterea suzerană otomană. Ele au fost realizate pe baze cutumiare, pe documente reale și pe reconstituiri ale unor momente de istorie, privitor la care nu au mai existat urme materiale.
La baza redactării Capitulațiilor au stat elemente cutumiare, dar și documente reale. La Kuciuk-Kainargi, în iulie 1774, la redactarea lor, din partea Principatului Moldovei au participat Petre Depasta, spătarul Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul IenachiChirică. Din partea Principatului Țării Românești/Munteniei, au participat la elaborarea Capitulațiilor banul Mihai Cantacuzino, luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului (1773-1780), mitropolitul Grigorie și boierul Pană Filipescu.
În istoria medievală a Țărilor Române erau cunoscute capitulațiile mai vechi, încheiate începând cu sfârșitul sec. al XIV-lea. Astfel, au fost Capitulația din 1393, încheiată la Nicopole, între Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid Ilderim. O altă capitulație s-a încheiat la 1460, la Adrianopol, între domnitorul Vlad Țepeș și sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul. La 1511 s-a încheiat o capitulație între domnitorul Moldovei Bogdan al II-lea cel Chior și sultanul Baiazid al II-lea. Capitulația de la 1529, încheiată între Petru Rareș și Soliman I Legislatorul, prevedea dreptul Moldovei de a se conduce autonom și inviolabilitatea teritoriului țării.
Toate capitulațiile aveau stipulații limpezi prin care Imperiul otoman se angaja să protejeze entitățile statale românești, drepturile și obligațiile reciproce, care excludeau dreptul puterii suzerane otomane de a dispune după bunul plac de teritoriile statelor feudale românești. Pe acest fond s-a bazat întreaga construcție a Capitulațiilor încheiate în anii 1772/1774 la Focșani și la Kuciuk-Kainargi.
Istoriografia rusească a susținut că rușii ar fi fost creatorii capitulațiilor. Este dificil de reconstituit adevărul privitor la modul în care a decurs elaborarea Capitulațiilor, în condițiile în care România și-a pierdut o foarte mare parte a arhivelor de maximă importanță. Mă refer la faptul că documentele cele mai importante de arhivă istorică românească au fost transferate tocmai în Rusia, împreună cu tezaurul țării, în perioada decembrie 1916-iunie 1917 și nu s-au mai întors, iar documentele de arhivă importante și pentru Rusia pe care le-a mai avut și le-a mai adunat ulterior statul român au fost verificate și confiscate de ocupantul sovietic, după 1944.
Faptul că aceste capitulații, care prevedeau expres obligațiile Imperiului otoman de a respecta integritatea teritorială a Principatelor Române, ar fi fost, după susținerile rușilor, redactate din inițiativa lor, este un argument în plus că ele ar fi trebuit să fie respectate și la 1812, când Imperiul otoman a cedat Rusiei Basarabia, ca și despăgubire de război.
Capitulațiile au fixat statutul de drept internațional al Principatelor Române. Ele nu pot fi excluse de la nici o discuție privitoare la problematica apartenenței Basarabiei la România și/sau la Rusia.
Între 1772/1774 și 1878, când s-au semnat documentele Congresului de Pace de la Berlin, Capitulațiile au reprezentat  cel mai important izvor de drept internațional privitor la Principatele Române. Capitulațiile, numite la noi în acele vremuri și Tractatele, au fost parte a conștiinței diplomatice europene și românești.
După cum este arhicunoscut, în perioada 1806-1812 a avut loc războiul ruso-turc, declanșat de Rusia, care dorea să-și extindă posesiunile în sud-estul Europei, pe vechea aspirație rusească către strâmtorile Bosfor și Dardanele. Rusia a profitat de slăbiciunea Imperiului otoman și de faptul că principalii protectori occidentali ai Imperiului Otoman, Marea Britanie și Franța erau implicate total în războaiele napoleoniene, astfel că Rusia, învingând Turcia în război,și-a luat mână liberă în sud-estul Europei.
Din punct de vedere al dreptului internațional, cedând Bucovina Austro-Ungariei, la 1774-1775 și Basarabia Imperiului țarist, la 1812, Turcia a violat contractul de vasalitate cu Țările Române, în speță cu Moldova, iar Rusia a devenit complice la acest viol. Or, așa cum arăta și Nicolae Titulescu, complicitatea violării unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul[16].
În timpul războiului din 1806 între Franța și Prusia, Rusia a acordat ajutor Prusiei, intrând practic în război cu Franța. Ca urmare, la 7 iulie 1807, la Tilsit, în prezența împăraților Franței și Rusiei s-a semnat pacea. Rusia și-a asigurat pentru moment securitatea în fața Franței, cale liberă împotriva Turciei, contra căreia a accelerat operațiunile militare. Prin prevederile tratatului de pace, Rusia s-a angajat să-și retragă toate trupele care au pătruns în Principatele Române, în 1806, când a izbucnit războiul. Astfel, art. 22 al Tratatului de Pace de la Tilsit prevedea că: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”. Țarul Alexandru a refuzat să își retragă trupele din Principatele Române, invocând faptul că nici Franța nu și-a retras armatele din Prusia, cum prevedea tratatul.
Dar scopul imediat al acestor operațiuni militare a fost anexarea principatelor Moldova și Țara Românească. În luna iulie 1811, contele Rumianțev, ministrul rus de Externe, a scris la București contelui general Kutuzov, în numele împăratului, arătând că scopul cel mai evident și cel mai important este alipirea celor două principate române, precizând că nici o altă achiziție nu poate să înlocuiască această anexare.

Principatele Române au devenit obiect al negocierii între Franța și Rusia. Contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris, după negocieri cu Napoleon, a expediat la Moscova proiectul unei convenții între cele două țări prin care Rusia primea dreptul de a ocupa Principatele Române, în schimbul acceptului Rusiei ca Franța să ocupe Silezia. În vederea perfectării acestui proiect de convenție, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt și ministrul rus de Externe, contele Rumianțev.
Convenția nu s-a finalizat datorită marilor dificultăți militare ale Franței, care se confrunta cu răscoala spaniolilor împotriva ocupației militare franceze, împăratul neglijând pentru moment problemele politice est-europene. În 1809, luptele între ruși și turci au fost reluate cu determinare de ambele părți.
Proiectul Rusiei de ocupare a ambelor principate române nu s-a putut pune în operă datorită înrăutățirii raporturilor dintre Rusia și Franța, care au condus la invazia franceză în Rusia și care au determinat guvernul țarist să-i ordone contelui Kutuzov să încheie pacea cu Turcia în regim de urgență și să-și retragă armatele pentru a le implica în luptele de apărare a Rusiei și a Moscovei. Pacea s-a încheiat la București, la Hanul lui Manuc, în 16 mai 1812. Printr-un abuz terminologic, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru a fost numit „Basarabia”, cu toate că, în realitate, în spiritul adevărului istoric și lingvistic, după cum am mai arătat, Basarabia a reprezentat teritoriul de la nordul Gurilor Dunării pe care au stăpânit-o în trecutul istoric domnitorii munteni din dinastia Basarabilor, respectiv viitoarele județe românești Cahul, Ismail și Bolgrad, care constituiau teritoriul numit și Buceac. Rusia s-a luptat cu Turcia șase ani, a pierdut 150.000 de soldați, dar, prin rapt a ocupat un teritoriu de 45.630 kilometri pătrați. Singurul drept pe care s-a bazat Rusia când a ocupat estul Moldovei a fost dreptul forței.
Istoriografia negocierilor ruso-franceze din perioada 1807-1811 nu face referire la nici un fel de drepturi teritoriale istorice sau de natură etnică în măsură să justifice pretențiile teritoriale ale Rusiei asupra Țărilor Române.
În 30 martie 1856, la Paris, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia a recunoscut apartenența sudului Basarabiei la Moldova. Această recunoaștere este o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.
În aprilie 1877, la cererea Rusiei, la Livadia (Crimeea) au avut loc negocieri între Rusia și România în vederea acceptului guvernului de la București ca armata rusă să tranziteze teritoriul României, pentru a desfășura operațiuni militare împotriva Turciei, la sud de Dunăre. La 10 aprilie s-a semnat convenția. Ministrul român de Externe, Mihail Kogălniceanu și-a luat și măsura de precauție de a permite tranzitul armatei ruse dezarmată, armamentul urmând a tranzita ulterior teritoriul României, sub paza armatei române. De asemenea, Kogălniceanu a cerut să se menționeze în convenție inviolabilitatea teritoriului României, cu care Rusia a fost de acord. Din punct de vedere tehnic, Kogălniceanu nu a prevăzut în textul convenției faptul că inviolabilitatea teritoriului României trebuie respectată nu doar în fața Turciei, dar și de către terți, inclusiv de către Rusia. Din această cauză, după victoria împotriva Turciei, cu ocazia încheierii tratativelor de pace de la San Ștefano (3 mai 1978), Rusia a anexat din nou sudul Basarabiei, aceasta fiind condiție obligatorie a recunoașterii independenței României de către țar. Rusia a interpretat precizarea din convenție ca fiind privitoare doar la Turcia.

După cum se cunoaște Tratatul de la San Ștefano nu a fost recunoscut de Marile Puteri și s-a convocat Congresul de Pace de la Berlin, prezidat de cancelarul Otto von Bismarck, devenit adevăratul arbitru al Europei. La Congresul de la Berlin (1878), delegația României i-a cuprins pe Mihail Kogălniceanu și pe Ion Brătianu. Cu acest prilej, România a intrat în dispută cu mai marii congresului, în primul rând cu cancelarul Germaniei, în chestiunea evreiască. Constituția României condiționa acordarea cetățeniei de apartenența la creștinism, ceea ce îi nemulțumea pe evrei, care erau susținuți de Bismarck. Delegația română nu dorea să modifice prevederile constituționale și să-i împământenească pe evrei, care, mai ales după anul 1830, au asaltat frontierele României, venind în număr foarte mare, datorită oportunităților importante de câștig într-o țară bogată și a faptului că poporul român, spre deosebire de alte popoare, i-a acceptat. În cadrul Congresului, Rusia a cerut României să-i restituie sudul Basarabiei, uitând că cu un an înainte promisese inviolabilitatea teritoriului României și susținând că hotărârile luate la Paris, în cadrul Congresului din 1856, au fost luate în alte condiții istorice, respectiv la acea oră, Principatele Române nefiind unite. Desigur, argumentul este irelevant, dar Otto von Bismarck susținea Rusia, pe de o parte, iar pe de altă parte dorea să anuleze o prevedere luată la Paris, în 1856, când Franța era arbitrul Europei, iar Germania dorea să anuleze ordinea europeană statuată sub autoritatea Franței.

România nu a fost de acord. Congresul își propusese să regleze problema Orientului, într-o ordine europeană acceptată. Soluția de compromis care s-a găsit pentru a debloca lucrările congresului a fost aceea de a atribui României Dobrogea centrală și de nord, Delta Dunării și Insula Șerpilor (art. 46), sudul Basarabiei revenind Rusiei (art. 45), iar România urma să-și schimbe constituția și să dea drepturi politice egale tuturor celor care locuiesc în țară (necreștini, respectiv evrei, pe care să-i și împământenească și pentru străini-art. 44).
Întrucât drepturile istorice ale României asupra Basarabiei erau greu de contestat, documentul congresului a precizat că: „Opera congresului ar fi incompletă dacă ar exista o dispoziție de care ar fi legată pentru viitor o amintire penibilă pentru națiunea rusă, în timp ce interesele României par să nu fie contrarii schimbului propus”.
Faptul în sine că din toate analizele făcute în cadrul Congresului de la Berlin nu s-a putut reține nici un argument de natură istorică sau etnică, ci s-a precizat că tratatul urma să menajeze orgoliile rusești și să anuleze amintirea înfrângerilor Rusiei, care au condus la atribuirea sudului Basarabiei Moldovei, în 1856. În același timp, includerea celei mai mari părți a Dobrogei la România era prezentată ca fiind un schimb, trecându-se cu vederea faptul că Dobrogea a intrat în componența Țării Românești la sfârșitul secolului al XIV-lea și, de asemenea, argumentele de natură etnică justificau apartenența Dobrogei la România.
Congresul de Pace de la Berlin a fost unul deosebit de important, iar România a fost dezavantajată de faptul că el s-a desfășurat într-un moment în care funcționa Alianța celor Trei Împărați, încheiată în 1875 de împărații Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei. România se afla prinsă în cleștele acestor trei imperii. Turcia, învinsă, fusese inamicul României în războiul din 1877-1878, nu sprijinea România și avea o influență scăzută. Franța era mult slăbită după înfrângerea zdrobitoare din războiul cu Germania (1870-1871) și din cauza frământărilor care au condus la instaurarea Republicii a III-a. Conducerea republicană a Franței nu mai era nici pe departe o sprijinitoare a României, așa cum fusese regimul imperial al lui Napoleon al III-lea.
În urma Congresului de Pace de la Berlin, diplomația românească și opinia publică românească a păstrat ca obiectiv național recuperarea Basarabiei din mâinile ocupantului.
După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale, regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești. S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României[17].
Revoluția bolșevică din Rusia, izbucnită în anul 1905, care a zguduit din temelii regimul țarist, a trezit speranțele basarabenilor de libertate națională și de unire cu patria-mamă, România[18].   Acest spirit al unirii Basarabiei cu România se va menține treaz și activ și va culmina cu momentul istoric din 27 martie 1918, când s-a votat unirea Basarabiei cu România.
După decembrie 1892, când principele moștenitor al tronului României, Ferdinand I, s-a căsătorit cu principesa Maria, politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine, care era fiica MarieiAlexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea și, deci, era verișoară primară a țarului Nicolae al II-lea. De altfel, respectul față de principesa/regina Maria a determinat și el politicienii și militarii români să fie toleranți cu unele acte de trădare și de înșelăciune săvârșite de ruși față de români, în perioada în care erau aliați[19].

În cursul anului 1917, cu deosebire în lunile septembrie-decembrie, eventuala desprindere a Basarabiei de Imperiul rus și, implicit, a posibilei sale alipiri la România, a reprezentat o problemă de tot mai mare interes pentru spațiul românesc și pentru raporturile româno-ruse. Implicarea marilor puteri în această problematică a făcut-o și mai dificil de rezolvat. Nevoia românească de negocieri directe cu Rusia Sovietică era obturată de marile puteri, care frânau acest demers, încercând să țină România departe de bolșevici și să-și impună propria lor voință de a influența cursul evenimentelor în funcție de interesele pe care le aveau eleîn Rusia și în România. Pe de o parte, toate problemele teritorialedin Europa trebuiau rezolvate de conferința păcii, pe de altă parte, România avea nevoie de un acord direct cu Rusia Sovietică, putere care nu era acceptată la masa tratativelor, iar marile puteri occidentale nu au avut un punct de vedere comun față de Rusia Sovietică, la care să se poată raporta România.
Mai exista o frână în calea unor posibile negocieri româno-sovietice în problema Basarabiei. La momentul anilor 1917-1919, bolșevicii nu erau recunoscuți oficial de nimeni, chiar dacă erau susținuți în secret de evreimea internațională, cu deosebire de cea din S.U.A. Apoi, diverse alte grupări militaro-politice rusești revendicau și ele dreptul de a vorbi în numele Rusiei. Acestea au format alte centre de putere. Cu cine să trateze diplomații români a devenit un subiect care primea răspunsuri diferite în cadrul societății românești, inclusiv cel de natură sentimentală, anume ca România să nu-i recunoască pe bolșevici și să nu discute nimic cu ei.

Bolșevicii erau văzuți ca fiind asasinii familiei mamei reginei Maria și promotorii ideologiei neacceptată de majoritatea românilor, mici proprietari de pământ, pe care bolșevicii doreau să li-l ia și să-l transforme în colhozuri. Bulversarea extraordinară care a cuprins Rusia ca urmare a revoluției bolșevice, a războiului mondial, a războiului civil și a intervenției armate străine împotriva puterii sovietice a făcut ca mulți români, inclusiv istorici și oameni politici să creadă că Rusia nu-și va mai reveni niciodată, va rămâne dezmembrată și destinul Basarabiei în cadrul statului național român este o realitate incontestabilă și nepericlitată. În acest sens, patriotul basarabean, ctitor de școli românești și om politic, Porfirie Fală scria: „Rusia, din pricina revoluției, a crăpat în multe părți, desființându-se pe veci. Folosindu-ne de aceasta ca de un dar Dumnezeiesc, noi, moldovenii basarabeni, la 24 ianuarie 1918, am avut norocul a ne declara de sine stătători, numind Basarabia noastră Republică Moldovenească și nemaiavând de acum înainte nici o legătură cu Rusia„[20].  
Tensiunile surde româno-ruse, datorate incompatibilității românilor cu bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și se alia cu dușmanul german, s-au transformat în conflict în decembrie 1917, când o armataromână a dezarmat o divizie rusească la Botoșani și a expediat-o peste graniță[21]  .
La 1/13 ianuarie 1918 ambasadorul României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy și întregul corp diplomatic românesc a fost arestat și închis în fortăreața Petru și Pavel, iar Rusia Sovietică a declarat război României. Acest moment istoric important pentru relațiile româno-ruse s-a produs din ordinul lui Lenin și la sugestia generalului german Max Hoffman, negociatorul principal al împăratului Germanieila tratativele de la Brest-Litowsk[22]. Lenin s-a simțit ofensat de faptul că diplomația românească nu i-a răspuns în nici un fel la solicitările de cooperare pe care el le-a adresat tuturor vecinilor Rusiei Sovietice.
La Iași, părerile privitoare la strategiile politice legate de Basarabia erau diferite[23].   În 20 ianuarie 1918, la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, patru divizii ale armatei române (două de infanterie și două de cavalerie) au pătruns în Basarabia, cu aprobarea, dar și la recomandarea/cererea aliaților occidentali ai României.
Decizia a agravat mult raporturile politice româno-ruse. Ministrul Take Ionescu a demisionat din Guvernul României, apreciind operațiunea militară a României ca „fiind o aventură”. Majoritatea clasei politice românești a îmbrățișat însă o altă părere, sugestiv argumentată în Memoriul Cretzeanu, adresat ministrului de Externe al Franței, StephenPichon, în care se formula sintagma folosită de I.I.C. Brătianu, anume că intrarea armatei române în Basarabia a fost „intrarea în propria casă” [24].  
Intervenția militară românească în Basarabia era socotită de mulți militari și politicieni români ca fiind întru totul justificată: Rusia a ocupat această provincie prin forța armelor și, în timpul primului război mondial, Rusia a trădat România, armata ei părăsind frontul comun și s-a înfrățit pe față cu dușmanul german, cu care s-a împăcat lăsând România singură, în adversitate cu armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. În plus, armatele rusești intrate în România ca aliate, refuzau să părăsească țara și au proclamat o republică rusească la Iași, devenind o amenințare deosebit de mare pentru țară.

La 28 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, care încorpora delegați care reprezentau toate clasele sociale, păturile și etniile din provincie, a votat declararea independenței statale sub numele de „Republica Moldovenească”, cu capitala la Chișinău și a ales un guvern republican. Ucraina a recunoscut acest titlu, adresându-i-se de mai multe ori sub această denumire. Rusia Sovietică nu a protestat și a recunoscut acest act politic, considerându-l ca fiind în conformitate cu Decretul asupra popoarelor emis de Lenin. Dar când același Sfat al Țării de la Chișinău, în aceeași componență, a votat unirea Republicii Moldovenești cu România, Rusia Sovietică nu a mai fost de acord și s-a împotrivit energic. Ucraina nu s-a opus. Încă de la 15 ianuarie 1918, guvernul de la Kiev, prin ministrul de Externe, Sulghin, îl anunța pe generalul Constantin Coandă că Ucraina nu se opune ca Basarabia să se unească cu România, dacă aceasta este dorința ei. După ce bolșevicii au preluat controlul asupra unei părți a Ucrainei, situația se va schimba, iar ostilitatea sovieticilor față de România, implicit față de Basarabia, se va accentua continuu. Această ostilitate era alimentată și de faptul că judeo-bolșevicii considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită[25].  
Ostilitatea bolșevicilor față de români avea un puternic aspect etnic, evreii acționând pentru preluarea controlului asupra României, implicit asupra Basarabiei, unde aspirau la drepturi mult mai mari, pentru obținerea cărora exercitau presiuni atât prin judeo-bolșevici, cât și prin diplomația occidentală. Evreimea occidentală era în ascuns strâns legată de evreimea care conducea lumea bolșevică. Judeo-capitaliștii occidentali se aflau în dispută ideologică cu judeo-bolșevicii de la Kremlin, din Bavaria, din Ungaria și din întregul Comintern, dar colaborau în secret și aveau un țel comun: dominația lumii. Este un aspect esențial, a cărui înțelegere dezleagă cauzalitatea evenimentelor, inclusiv o parte a problematicii apartenenței Basarabiei la România. Acest aspect esențial a fost mult ocolit de istoriografie.
Prima parte aici: Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (1)

– Va urma –

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro

[16] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 74.
[17] O personalitate care a primit mandat din partea acestui comitet pentru desfășurarea acestor operațiuni în Basarabia a fost intelectualul și revoluționarul anti-țarist Constantin Stere.
[18] Gheorghe Zbuchea, Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, An. IX, nr. 6 (94), 2004, p. 23. Autorul citează și un document al Legației Germaniei de la București, în care se vorbește despre „visurile, niciodată uitate, ale românilor privind reunificarea provinciei basarabene cu regatul român” și despre speranțele basarabenilor în „completa destrămare a imperiului rus”, pe care le apreciază ca fiind „fantezie românească”. Este semnificativ faptul că în zilele scrierii acestor rânduri, după 115 ani de la raportul diplomatic german, în Basarabia, o serie de susținători ai unirii Basarabiei cu România sunt animați de aceleași speranțe că Federația Rusă se va destrăma în cnezate și voievodate, iar pe ruinele Rusiei, Basarabia va reveni la patria-mamă. În așteptarea acestui moment istoric, nu se construiește nici un proiect de țară care să poată fi acceptat de Rusia, pentru a putea avea mai multe șanse de succes.
[19]Ibidem, p. 379. Autorul susține că principalul artizan al actelor de trădare și înșelăciune ale Rusiei față de România a fost ministrul și apoi prim-ministrul Boris VladimirovichStürmer. Colaborarea militară româno-rusă în Dobrogea, în primul război mondial, n-a funcționat de la început. Trupele ruse promise ca ajutor nu au ajuns la timp ori s-au retras la primele focuri trase de inamicii bulgari, germani și turci. Această neimplicare rusească în luptă a dus la dezastruoasa înfrângere a românilor la Turtucaia (Tutrakan), în Cadrilater, la 19 august/1 septembrie – 24 august/6 septembrie 1916. [20] Porfirie Fală, Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 393. [21] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 76.
[22] Vezi Vladimir Ilici Lenin, Opere complete, București, Editura Politică, vol. 50, 1968, p. 25 și Petre Otu, România în Primul Război Mondial. Marea Unire, Editura Litera, București, 2017, p. 287. Germania avea interesul să acționeze pentru înrăutățirea raporturilor ruso-române, pentru a izola România și a o determina să încheie o pace cu Germania prin care să accepte cele mai oneroase condiții.
[23] Privitor la activitatea națională românească din Basarabia în anul premergător unirii Moldovei de Est cu România, inclusiv desfășurarea ședinței Sfatului Țării în care s-a decis unirea este semnificativă conferința ținută la postul de radio „Europa Liberă” de fostul deputat Anton Crihan, în martie 1968, cu ocazia celebrării semicentenarului actului de la 27 martie 1918. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 2, ff. 13-28, apud Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 159-170. Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sîngerei, Imperiul Rus – d. 9 ianuarie 1993, Saint Louis, Missouri, SUA) a fost avocat, economist, politician, profesor și publicist român basarabean, membru al Sfatului Țării (1917), subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). În anul 1944, Comitetul Basarabenilor l-a delegat pe Anton Crihan să plece în SUA pentru a face cunoscută lupta basarabenilor și drepturile românești asupra provinciei reocupată abuziv de Uniunea Sovietică. Vezi Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917-1918) : Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, pp. 83-85.
[24] Ioan Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996, pp. 36-37. Autorul îl citează și pe Mihail Gr. Romașcanu, cu lucrarea Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934, care prezintă detalii despre aceste aspecte. [25] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 75.

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.