DEZBATERE – Romanitatea Daciei (3)

DEZBATERE – Romanitatea Daciei (3)

1 168

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare.
Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun.
Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?!
Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!
Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.
Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoimă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu.
Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înfloratadeverit-adevărat, curăţit-curăţatdatorită-datoratăîngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj. I sau a IV-a.
Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.
Tot din morfologia verbului mai putem cita cunoscuta serie a celor trei verbe cu fome neregulate de imperativ: dic, duc, fac, de la dicere, ducere, facere. În română s-au păstrat toate trei ca forme neregulate de imperativ: zi, du, fă!
Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacăbob-boabăfapt-faptănod-noadăfloc-floacălăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni).
Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică!
De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacămoc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă nu este împrumutat din limbile slave, ci este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect.
Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjunghia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne.
De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât mai ales păstrarea distanţei conotative care limita în latină sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă
În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârâţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuricot-coţi, coate, coturivis-vise, visurinivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, locajocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă în latină se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.
Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a genului neutrul şi a vocativului latin!
Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtilă, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin utvreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinofoRii!) din celelalte provincii.
În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneşleneşul de Vasile.
Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.
Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul.
Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite.
Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fio fi fostn-a fost să fieva fi fiindera să fie etc.
Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc.
Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut.
Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:
„Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.
Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă
Luceafărului.)
Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.)
Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof.
Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului director al Institutului de Lingvistică al Academiei.
Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc.
Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi…
Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele…
E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta.
În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă majoră între etnogeneza românilor şi glotogeneză. …Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om!
Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu…
Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă.
Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni…
Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte.
Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată.
Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră!
La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică!
După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!

*

Post scriptum (din 2022)
Trebuie să renunțăm la textul lui Eutropius din care s-au tras concluzii pripite și eronate cu privire la romanizarea Daciei. Eutropius nu a fost contemporan cu războaiele dacice. A trăit trei secole mai târziu și în scurta sa mențiune privitoare la acele „magnas copias ex toto orbe romano” a consemnat felul în care și-a imaginat el cucerirea și colonizarea Daciei.
Avea știință despre faptul că au fost antrenate mulțimi mari – „magnas copias” de latinofoni, în acest punct relatarea sa este foarte corectă. Dar despre proveniența lor „ex toto orbe romano” nu avea de unde să aibă informații.
După cum am mai demonstrat, Roma a avut o problemă demografică importantă pe care a încercat s-o rezolve prin colonizarea Daciei: excesul demografic din capitala imperiului.
Mulțimi mari de cives romani, rustici îndeosebi, veniseră la Roma din pricina faptului că în sudul Italiei nu se mai făcea agricultură, marii latifundiari renunțaseră la agricultură, folosindu-și moșiile ca terenuri de vânătoare. Hrana Romei venea din provincii, din Africa de Nord.
Ceea ce i-a obligat de mulți țărani să vină la Roma pentru a trăi pe seama statului roman. Vezi comentariile lui Plinius cel Bătrân pe acest subiect.  Erau prea mulți cives romani la Roma și numărul lor devenise o problemă ce trebuia rezolvată. Colonizarea Daciei a făcut parte din soluția încercată!

NOTĂ (din 2014  )
Acest text a fost scris prin anii 80.
În 1989, august, a fost prezentat la Congresul de Romanistică ținut în Spania.
Pe vremea aceea nu exista cuvîntul „dacist” și nici teza că limba română nu este o limbă romanică!

Autor: prof. dr. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.