Desconsiderarea rezervei militare pericol deosebit pentru apărarea României (1)

Cât de amplă este resursa umană ce alcătuiește rezerva militară, în condițiile în care – fiind secrete și arareori expuse de către cei în drept  – datele oscilează de la  o sursă la alta, greu de estimat cu exactitate. Astfel, după unii analiști (Radu Tudor, de la Antena 3 TV): Ministerul Apărării ar avea 50.000 de rezerviști, Ministerul Afacerilor Interne 108.000 de rezerviști, iar Serviciul Român de Informații împreună cu toate celelalte servicii speciale (SIE, STS și SPP) 12.000.
Un total de 170.000 de potențiali combatanți, care – de departe – reprezintă o forță considerabilă, dacă o raportăm la cei 80.000 de militari și civili în activitate.
Bineînțeles, cu adaosul de la Ministerul Afacerilor de Interne și din celelalte structuri de siguranță națională (pentru care am toată considerația). Fără să nu mă gândesc, că între statistică și numărul acelora care, efectiv, se pot folosi, ca forță luptătoare, poate fi o diferență apreciabilă.
Pentru că, la noi, e de notorietate că, în contabilitatea primară este inclus un întreg aparat tehnico-administrativ. Aparat, care – fie vorba între noi – este destul de lărgit și diversificat, cel mai adesea, cu cei ce au un nivel de instruire  extrem de precar. Mai ales, cei cu proveniență „din sursă externă”.
A nu se confunda cu rezerviștii militari voluntari, care – potrivit art. 51, alin.1 din Legii 384/2006, actualizată – sunt soldaţi şi gradaţi „care consimt, pe baza unui contract încheiat cu unităţile militare, pe durată determinată, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, să îndeplinească funcţii militare în structurile forţelor destinate apărării”.
Oricum, după cele mai recente informații „La finalul anului 2024, Armata Română număra aproximativ 90.000 de militari, incluzând 3.000 de rezerviști voluntari. Acest număr a crescut semnificativ față de anii anteriori, datorită unei strategii de recrutare intensificate. Ministrul Apărării, Angel Tîlvăr, a declarat că obiectivul țării este de a ajunge la 100.000 de militari activi, o țintă care ar putea fi atinsă în următorii ani” (Dragoș Ștefănescu, în Bugetul.ro., 4 martie 2025). M-aș bucura să fie așa, deși am serioase îndoieli; pentru că, după cum se știe, începând cu 2 aprilie 2004, odată cu primirea în NATO, România – în loc să-și consolideze efectivele și să-și îmbunătățească structura militară, ca și dotarea – şi-a redus drastic efectivele militare, a trecut la casarea tehnicii și a achiziționat mijloace de luptă, adesea, depășite.

Potrivit analiștilor, odată cu desființarea serviciului militar obligatoriu, în 2007, numărul militarilor a fost redus de la 350.000 la 70.000, în condițiile în care, în compensație – cum s-a procedat în alte state europene –  nu s-au mai introdus servicii militare alternative.
„Înainte de căderea comunismului, Armata Română număra aproape 400.000 de militari activi, 6 milioane de militari rezervişti, 3.000 de tancuri şi aproape 1.000 de avioane de luptă.
Aceste cifre o plasa pe locul 17 în lume, fiind a opta putere militară a Europei” (Sorin Gica, Câți soldați are România?, în Adevărul.ro din 6 august 2022).
Pentru că nu deținem datele la zi, din rațiuni de stat, totuși acceptăm că diferențele nu sunt considerabil mai mari, decât cele de acum doi ani. Astăzi: „România se află pe locul 47 din 145 de țări luate în considerare pentru revizuirea anuală a BPM” (Alex Darvari, Pe ce loc se află Armata Română între forțele militare din lume?, Newsweek,16 octombrie 2023). Iar, despre capacitate tehnică, din aceeași sursă mai aflăm că „am avea 415 tancuri, 15.800 de vehicule pentru armată, 47 artilerie autopropulsată, 910 tunuri de artilerie și 207 rachete”. Fără a pune la îndoială recentele achiziții și modernizări.

Într-un asemenea context, se mai spune, că nevoia de rezerviști s-ar ridica, undeva, la încă 40.000-50.000. Tot ce este posibil. Dar, aceasta (rezerva), la o adică, pot fi completată și din rândul cadrelor în retragere, care pentru anumite eșaloane, pot fi la fel de utile, dacă avem în vedere că, în timpul serviciului activ, foarte mulți ofițeri, maiștri și subofițeri au lucrat în funcții operative (dar și în serviciile sedentare, din care se pot disloca destui tineri, în folosul acțiunilor în teren) și încă mai corespund din punctul de vedere al sănătății fizice și mentale.
Desigur, în România staționează și câteva mii de militari străini din 17 țări ale NATO, dar intrarea acestora în luptă este condiționată extrem de strict. Asta, dacă nu vrem să luăm în considerare că forța principală este dată de SUA, care poate, oricând, să-și schimbe atitudinea.
Este adevărat că „În caz de conflict, România se bazează şi pe Jandarmerie, dar militarii din această structură (circa 60.000 – n.n.) primesc misiuni pentru siguranţa cetăţenilor, nu au pregătire pentru război şi sunt dotaţi cu armament uşor de infanterie” (Florin Jipa, România este de 20 de ani în NATO, articolul din 24 martie 2024). La fel se poate spune și despre poliție.
Și, atunci, normal și firesc, apare o întrebare, cât o țară: de ce atâta desconsiderarea față de rezerva militară? Cunoscut fiind, că în compunerea acesteia sunt cadre foarte bine pregătite, cu școala militară de durată, cu absolvenți ai Academiei de Înalte Studii Militare și ai unor cursuri superioare de stat-major, buni cunoscători ai unor limbi străine, cercetași de elită, tacticieni și strategi de înaltă clasă, foști luptători în diferitele zone de conflict etc.
 – va urma –

Autor:  General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
Sursa: art-emis.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us