Cazul VASS ALBERT
E riscant să iei apărarea unui personaj ca Wass Albert, dar nu am încotro, mă simt obligat să fac următoarea declarație, s-o repet, de fapt, și să o comentez ceva mai pe larg de data asta:
Am aflat de existența lui Wass Albert imediat după 1990, în urma unei vizite în Ardeal prilejuită de activismul meu ca prim-vicepreședinte al Uniunii Vatra Românească. Într-un cerc de români ardeleni s-a discutat despre Wass Albert, eu am cerut detalii și așa am aflat despre condamnarea sa la moarte pentru crime de război, o condamnare în contumacie pronunțată în 1946, acuzatul fiind plecat din țară.
Unul dintre participanții la acea discuție a intervenit cu următoarea informație: se pare că acele crime fuseseră săvârșite de alte persoane, tot unguri, dar care imediat după război au devenit vajnici activiști comuniști, ceea ce le-a permis să participe la falsificarea adevărului privind o mulțime de crime și vexații anti-românești săvârșite imediat după aplicarea Diktatului de la Viena. Schema cea mai utilizată a fost să se dea vina pe maghiarii care nu mai puteau fi trași la răspundere deoarece părăsiseră România… Așa s-ar fi ajuns și la condamnarea lui Wass Albert!…
Procesele de tipul celor ținute imediat după război nu prea îmi inspiră încredere, și fac trimitere în primul rând la „procesul marii trădări naționale”, a grupului mareșal Ion Antonescu.
Ce crime de război i se pot imputa lui George Alexianu, de pildă?
De asemenea, deși puțin discutat, este cunoscut răul făcut în Ardeal după 1945 de comuniștii de etnie maghiară, al căror joc perfid și diversionist a făcut multe victime. Maghiarii s-au grăbit să intre în partidul comunist din România, alcătuind în Ardeal o majoritate în rândurile comuniștilor. Mulți dintre cei mai combativi comuniști maghiari aveau de ascuns veritabile crime săvârșite împotriva românilor și a evreilor.
În principiu, o condamnare în contumacie este și ea suspectă. În 1984 am fost sfătuit de Simion Ghinea să-l caut la Paris pe Grigore Malcasian, unul dintre legionarii cu care am luat legătura în acel prim periplu occidental. Omul mi-a făcut o impresie grozavă, ca și ceilalți legionari pe care i-am întâlnit: Dumitru Bacu, Demostene Nacu, părintele Vasile Boldeanu…
La întoarcere în țară, răsfoind cartea despre procesul care a urmat „rebeliunii legionare”, l-am găsit pomenit și pe Grigore Malcasian printre cei condamnați la moarte în contumacie pentru faptele sale din timpul guvernării legionare. Cu prima ocazie l-am interpelat pe Simion Ghinea: „M-ați trimis la astfel de oameni, vinovați de crime împotriva umanității?!” Mai exact spus, Grigore Malcasian fusese condamnat pentru sechestrarea de persoane în zilele tulburi ale asasinatelor de la Jilava.
Interpelarea mea l-a amuzat pe Simion Ghinea: „Păi trebuia să fiu și eu condamnat la moarte, că doar crima săvârșită de Grigore Malcasian fusese făcută împreună cu mine! De ce nu m-au condamnat și pe mine?”
Ce se întămplase?
Imediat ce s-a auzit de execuțiile de la Jilava, a intrat o spaimă cumplită că legionarii de la Jilava vor veni la București și vor continua execuțiile cu cei vizați ca vinovați alături de Carol de asasinatele comise asupra legionarilor, peste 300 la număr!… La ordinul lui Horia Sima, cei vizați au fost sfătuiți să-și părăsească locuințele pentru câteva zile până când se va reinstaura liniștea.
Legionarii, inclusiv tandemul Malcasian-Ghinea, au mers la adresele celor pasibili de răzbunarea legionară și i-au sfătuit să se ascundă. Unul dintre cei avertizați a izbucnit în plâns, că nu are unde să se ascundă, toți cunoscuții i-au întors spatele după ce au aflat că este învinuit în procesul crimelor anti-legionare. N-au avut încotro cei doi legionari și l-au luat să se ascundă acasă la unul dintre cei doi. La Malcasian!… Fiind plecat din țară la data când s-a judecat procesul abuzurilor săvârșite de guvernarea legionară, a căzut măgăreața pe Malcasian, judecat în contumacie!… Dacă l-ar fi acuzat pe Simion Ghinea, acesta s-ar fi prezentat la proces și s-ar fi putut apăra! Malcasian însă… Cumva ca și Wass Albert?!
Pentru mine contează însă cel mai mult scriitorul Wass Albert, autorul romanului Lângă Scaunul Domnului, pe care l-a tradus în românește prietenul meu Cornel Câlțea, cu care am discutat mult despre roman și autor. O carte tributară sub aspect literar modelului sadovenian, dar carte serioasă, care ar merita să fie citită și de români.
Nu mai știu de la cine am primit informația că Wass Albert a fost ofițer în Armata Română, dacă nu mă înșel în regimentul de gardă. Dacă este adevărat, acesta este un certificat de mare onorabilitate. Armata Română, până la reforma de după 1946, a fost o instituție de elită, care punea mare preț pe demnitatea militară, pe profilul moral al corpului de ofițeri.
Pentru mine însă în această discuție are mare importanță ceea ce aș numi, impropriu, argumentul Sartre! Așa a rămas fixat în conștiința mea un principiu, dedus dintr-un text semnat de …Jean Sol Partre, autor deloc simpatic. În acel text era prezentat cazul unui pictor, parcă mexican, care a făcut imprudența să participe efectiv la războiul civil din Spania, adică să pună mâna pe o armă cu care să tragă în adversarii politici aflați de partea cealaltă a frontului și să omoare astfel câțiva oameni. Complet necunoscuți! După încheierea războiului pictorul nostru a constatat că nu se mai poate întoarce la uneltele artistului, că nu mai poate picta, fantasmele celor uciși nu puteau fi uitate și-i blocau accesul la artă. Nu se mai simțea demn să facă artă, să se dedice frumosului, adevărului etc. …Eram tînăr când am citit acest text și cred că am dedus din el o concluzie corectă, un avertisment de care am ținut seamă până azi mereu: dacă vrei să fii artist, scriitor, dacă îți propui să capeți acces la inima și gândurile publicului, să ai mare grijă să nu comiți fapte reprobabile, de care să-ți fie rușine și silă mai apoi! Atât de mare silă încât să nu-ți mai vină să pui mâna pe pensulă ori pe condei!…
A ucide este un păcat cumplit! Și nu cred că cine a ucis poate trece peste căința obligatorie și să scrie, să facă literatură mai departe, ca și cum nu s-a întâmplat nimic! Cred, adică, că un scriitor autentic, cum sigur a fost Wass Albert, nu se putea dedubla în asemenea hal, încât să ucidă, să comande uciderea cuiva și asta să nu-l împiedice să rămână mai departe autor de texte minunate, cum este și romanul citit de mine! Literatura scrisă de Wass Albert este incompatibilă cu faptele de care este acuzat. Nu se „pupă”! Nu pot fi imaginate ca având același autor!
Am încercat să aflu mai multe detalii de pe internet cu privire la acuzațiile aduse lui Wass Albert. Acuzații neclare, neconvingătoare. Nu pot intra în detaliile procesului căci nu le cunosc. Dar după raționamentul pe care îl propun, un autor de literatură de calitatea celei rămase de la Wass Albert nu putea fi un asasin, nu putea comite faptele care i se pun în sarcină. Procese înscenate au fost cu miile în istorie, iar în anii de după al 2-lea Război Mondial asemenea procese s-au derulat o mulțime în toate țările. E lucru bine cunoscut!
Nota bene:
Știu bine că mulți dintre prietenii și colegii mei politici vor sări în sus indignați de acest gest de „trădare” pe care îl comit, de acest gest de pactizare cu bine cunoscutul nostru adversar: bozgorimea. Faptul că mă situez acum pe aceeași poziție cu lideri UDMR pentru care nu am nicio simpatie are o singură explicație: adevărul. Adevărul în primul rând despre mine însumi: ce cred eu despre Wass Albert! Cred și sper că am dreptate! Mi-ar părea rău să mă înșel, dar nu mi se pare corect să ascund ce cred, ce știu.
Wass Albert nu i-a iubit pe români? E foarte posibil să fie adevărat că nu ne-a iubit, dar asta nu mă poate împiedica să fiu corect în primul rând față de mine însumi și să nu ascund probele care sunt favorabile adversarului. Ceea ce, știu bine, pentru mulți dintre cititorii acestor rânduri este ceva greu de înțeles și de acceptat. Nu-i pot ajuta nicicum!
Post scriptum 2022 – Mulțumiri domnului Ferenc căruia îi datorez republicarea acestui text.
Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro
