Castelul Bethlen, cucerit de nepăsare

În comuna Racoş, ca şi în multe alte localităţi din judeţul Braşov, există un monument istoric aproape uitat şi aflat în paragină. Castelul Sükösd – Bethlen, denumit astfel după numele primilor săi proprietari din secolul al XVI. Din ce am discutat cu oamenii din zonă, comunitatea locală a încercat de câteva ori să renoveze ansamblul. În principal, iniţiativa de renovare a venit, spun localnicii, din partea pastorului bisericii reformate din comună, care a înfiinţat, în anul 1992, Fundaţia Bethlen. Prin intermediul fundaţiei, ni s-a spus, s-au strâns fonduri care au dus la o prima etapă de renovare, nefinalizată însă nici acum. Deşi pe exterior castelul pare într-o bună stare, interiorul arată aproape  dezastruos. Am întrebat localnicii din zonă care este motivul pentru care acesta a ajuns în această stare, iar aceştia ne-au spus că, în acest moment, castelul se află în administrarea unei familii şi că autorităţile locale nu mai intervin. Astfel, deşi castelul constituie o emblemă comunei, nu are acum nicio calitate precisă, ci se află de ani buni doar într-o continuă degradare. Oricum, deşi am reuşit să-l vizităm, cel puţin în acest moment, el nu poate fi în mod cert utilizabil turismului, datorită stării precare în care se află.


Acces pe scări banale de zugravi, grinzi prăbuşite şi cauciucuri uzate
De la Braşov la Racoş sunt aproximativ 63 de kilometri. Cu trenul. Comuna, curată, oamenii amabili, dar care răspund doar după câteva momente de ezitare dacă întrebi direct în limba română. Răspund apoi elegant. Din vorbă în vorbă cu localnicii, am ajuns la cetatea, sau castelul cum îi spun localnicii, Sükösd – Bethlen. Prima impresie este cel puţin plăcută. Însă…

Clădirea, impunătoare. Din exterior, cele patru bastioane din colţuri, turnul pătrat de la intrare şi zidurile ce înconjoară curtea interioară par acceptabil conservate. Poarta, mare, de lemn…. semiputrezit era însă închisă. Pentru a nu pleca cu mâna goală, am făcut câteva poze din exterior. Apoi am intrat în vorbă cu cei ce locuiesc în preajma castelului. Asta pentru că am găsit nişte bănci unde răcoşenii stăteau la o vorbă. Atunci am aflat că, din păcate, în mod normal, reşedinţa nu se vizitează. Şi totuşi, când să plecăm, a venit la noi, de la o casă din apropiere, o doamnă care a spus că are cheile castelului. Am spus că oferim un bonus şi a venit cu o cheie imensă, ne-a deschis uşa şi ne-a lăsat să ne plimbăm atât înăuntrul curţii, cât şi la primul etaj al castelului. Am urcat în turnul pătrat, pe o scară de lemn, pentru că alt mod de acces nu există, dar doar până la etajul unu. Pentru că nu am avut curajul să urcăm şi la următorul nivel datorită stării de degradare a clădirii, a cărei restaurare a fost într-adevăr începută la sfârşitul anilor 90 ai secolului trecut, dar apoi abandonată. Grindini căzute, găuri în podea, mult praf şi cauciucuri uzate aruncate ne-au determinat să nu ne forţăm norocul. Apoi, am coborât pe deja cunoscuta scară de lemn pentru a urca pe o alta. Pentru că doar în acest fel se poate ajunge, pe aceeaşi parte a construcţiei dintr-o încăpere în alta. Am vizitat bucătăria castelului, ce avea în mijloc un uriaş cuptor de aproximativ patru metri ca dimensiune şi al cărui horn avea cel puţin cinci metri până ce ieşea din turnul unde era situat. Farmecul renascentist al castelului părea să se topească în magma de praf şi delăsare care l-a cuprins.
Am vizitat castelul cam jumătate de oră.. La plecare, „ghidul” ne-a spus că ţine poarta închisă pentru că acolo vin uneori romii şi distrug castelul din interior, arzând grinzile. Aşa o fi.

Castelul a fost construit pentru a bloca atacurile turcilor şi revoltele ţăranilor
Conform celor prezentate pe site-ul „Monumente uitate”, de către  arhitectul Alexandra Stoica, „începând cu secolele XVI-XVII, arhitectura reşedinţelor nobiliare transilvănene a fost dominată de stilul renascentist. Curentul este introdus de casele princiare dornice de a se ralia la standardele occidentale şi care invită la curţile lor arhitecţi militari străini, în principal italieni, deprinşi cu experienţa celor mai noi şantiere din Europa. Acest model este preluat curând şi de nobili în construcţia reşedinţelor acestora. Aflate preponderent în mediul rural, castelele sunt construite astfel încât să asigure proprietarului atât nevoia de confort si luxul necesar, dar şi protecţia împotriva incursiunilor turceşti sau a ţărănimii aservite care încă dominau în epocă. Reşedinţele preiau din mediul occidental modul de organizare al spaţiului interior, dimensiunea şi dispunerea încăperilor, plastica decorativă, motivele ornamentale, toate însă adaptate şi interpretate în manieră locală. Funcţia de apărare a ansamblul este evidenţiată de turnurile de colţ suficient de puternice pentru a bloca un eventual atac din partea turcilor sau chiar a ţărănimii aservite. Sub aceste prescripţii, pe domeniul Racoşului, se construieşte castelul nobiliar al familiei Sükösd”.

Istoric
Atestarea castelului se face în primul inventar realizat în 1636, în care este consemnată o construcţie cu trei camere realizată între 1594 şi 1603, la comanda lui Sükösd István, şi extinsă ulteior de György Sükösd. După moartea lui Sükösd György în 1631, castelul este preluat de Peter Budai, om politic şi perceptor, cu legături politice şi diplomatice cu voievozii din Ţara Românească şi Moldova, care primeşte clădirea ca donaţie din partea principelui Barcsai Ákos în 1660. În 1694, după moartea acestuia, întreaga avere a familiei trece în proprietatea lui Bethlen Samuel (1663-1708). Conform datelor oficiale, castelul nu era locuinţa permanentă a familiei, servind timp de 200 de ani ca locuinţă temporară atât familiei Bethlen, dar şi pentru ofiţeri şi personal. După 1873, castelul intră în proprietatea contelui Teleki Sámuel. Din 1903, atât castelul şi moşia sa trec în proprietatea comunităţii locale. Tot atunci se începe procesul de demolare a Sălii Cavalerilor. Conform arhitectului Alexandra Stoica, atunci s-a dorit construirea unui orfelinat în una din părţile castelului, însă proiectul nu a avut succes. Pentru o perioada scurtă de timp, castelul a servit ca reşedinţă, iar ulterior a devenit grajd şi depozit de grâne. În anul 1945, zidul dinspre strada principală a fost spart pentru a se crea o nouă zonă de acces pentru maşini de tonaj mare. În anul 1962, castelul a ajuns în întreţinerea Cooperativei Agricole de Producţie din zonă, fiind folosit ca grânar, iar unul dintre bastioane a fost transformat într-o staţie de pompieri. Acum, se pare, se află în proprietatea unei familii care pare a-l lăsa uitării.

I.R.
 

Share on Facebook

Tweet

Follow us