Cartea de poezie a anului

Cartea de poezie a anului

0 77

Noul volum de poezie al scriitorului Alexandru Petria („Înainte de venirea asteroidului” – Alexandria Publishing Group, 2022) are greutatea plumbului, fiind mai încărcat de “arpegii joase” decât toate celelalte de până acum: o damnare reală – și nu de formă – talonează strâns versurile sale, devenite instantaneu o prelungire a tulburătoarelor articole sociale și politice ale autorului, asemeni mecanismelor transformer, multifuncționale, din filmele SF. Bolnav de realitate și iubire – așa putea fi caracterizat poetul până nu demult, când experimenta uneori trimbulind forme de exprimare iar în stihurile sale mai adia, ici-colo, câte un zefir.
Însă, acum, Petria (marcat și de drama pierderii soției) și-a imortalizat pe coperta cărții chipul său actual, aducând mult cu cel al unui profet… Mesaj deloc întâmplător, atrăgând astfel atenția că nu e pus pe glume!
Așa că iată-l pe scriitor de-a dreptul lovit la mir, într-o lume delirantă, lipsită de orice logică – în definitiv, apocaliptică – unde până și zăpada așternută, odinioară simbol al rodniciei, sugerează inexistența: “iarna o să se oprească aici pe neașteptate ca un animal visând la sânge/(…) până o să ne dăm seama că asta e și nimic în plus,/ că suntem/ de parcă n-am fi fost./ apoi zăpada/ o să intre prin ușile întredeschise/ cu o lumină mută/ o să fie multă zăpadă,/ o să rămână zăpada fără urme” – “zăpadă fără urme, lumină mută” – pag.56.
Despre o anemiere a simțurilor și sentimentelor e vorba cam peste tot în noul volum al lui Petria, dar și despre o maximă iritare, astfel că în multe situații glasul său devine lucid, tăios, analitic, iar autorul pare eliberat de orice zorzoane inutile – până și de propria-i umbră, ca-n poemul “nu se spune la înviere că ești doi la unu cu umbra”, pag. 97. Ca urmare, lovește peste tot, fără metodă, anarhic, asemeni unui ins căzut într-o apă – în căutarea salvării – și-n timp ce-o face trece în revistă elementele acestei lumi.
Dar, din nefericire, peisajul ce se desfășoară în fața ochilor săi nu-l linișește, asta pentru că nu găsește nimic stabil de care să se agațe! Astfel, pe politicieni și puternicii zilei îi expediază rapid și disprețuitor în neantul uitării, în mai multe rânduri, dar mai clar în poemul “îmi pare rău că scriu și nu le iau gâtul” (pag.73).
Pe vecini îi disprețuiește pentru că l-au silit să taie cinci meri cu rod fiindcă aceștia “produceau” un braț de frunze pentru curtea lor, lucru neacceptat de către aceștia…
Și, cu temeinicie ardelenească, dar deloc lent în gândire, ca un adevărat moralist (aș fi tentat să-l numesc un fel de Slavici al poeziei, cu referire la capodopera „Moara cu noroc”, deși autorul viețuiește în micuțul orășel bistrițean Beclean, mai degrabă în arealul lui Liviu Rebreanu) abordează – separat sau împreună – temele esențiale ale acestei lumi: omul, moartea, viața, iubirea, frumosul, patria, patriotismul etc.
Însă și aceste elemente esențiale – parcă sub influența unui cumplit blestem – altădată supreme, se surpă, devin pitice în volumul său sub loviturile Noii Ordini și ale neomarxismului! “omul rotund e un simptom al libertății,/un termen de comparație nerezonabil./ să nu ne ascundem după degete, / ucideți omul rotund când îl întâlniți! / ucideți-l, carnea de pe grill să ne rămână întreagă!” – așa sună un fragment din poemul, “ucideți omul rotund!”, acesta reprezentând de fapt omul normal, clasic, educat în spiritul firescului, dar care trebuie acum să dispară pentru a face loc omului nou (pe care-l proiectase cu atâta râvnă Ceaușescu și care, iată, azi triumfă!), omului distorsionat, omului lego, omului corn-flakes, omului transformer! Și așa, hărțuit din toate părțile, “omul rotund” Petria e nevoit să-și caute de unul singur, cu orice risc, libertatea.
Pe unde o caută? Simplu, pe poteci, evitând căile bătătorite, „autostrăzile”, prin revoltă: “cu cât mai multe poteci, cu atât mai liber!// când pleci la drum, să ai în buzunar/ câteva poteci de întoarcere/ pe lângă acte și bani./ că ți se tolănește autostrada pe privire,/ că te vântură o șosea obeză de ciulini și de cântecul parcă/ dat prin răzătoare al greierilor/ doar potecile sunt salvarea la nevoie./ autostrăzile și șoselele bat însemnele autorității,/ potecile sunt alternativa, nesupunerea, degetul mijlociu ridicat./ cu cât mai multe poteci, cu atât mai liber.”
Și, pentru că gestul său e temerar, desfășurat într-o acerbă singurătate (“a durat ceva până să-mi scot vocea din cor”), nu arată “nicio milă pentru cei ce se supun fără luptă”, pentru lași.
Desigur, totul desfășurându-se sub amenințarea deja familiară a morții: “(…) legați-vă zilele și nopțile ca un dar din dar/ nu aruncați banii fără rost/ și nu umblați după ranguri și bani fără rost,/ pământul e cel mai bun demachiant/ cu limpezime pentru fiecare,/ moartea e cea mai înțelegătoare dintre ape”- “nimic în plus”, pag. 19.
Așa că ingerințele societății alcătuite din stăpâni și sclavi, care l-a dezamăgit profund, nu înseamnă pentru el mai nimic: “importantul tău nu se pupă neapărat cu al meu./Pentru orice vrei aduci timp, ar trebui să știi,/ numai moartea îți face timpul ei” , în poemul “despre lucrurile cu adevărat importante”, pag. 52.
Și atunci, intervine în mod firesc întrebarea: unde-i iubirea? Iar răspunsul acestuia șovăie, suspendat în aer, ca-ntr-o balanță a judecății, pentru a deveni până la urmă afirmativ: “nu știu câtă cale ar fi să nu te mai iubesc/ ar însemna/ să derulez înapoi textul slujbei de duminică/ iar preotul să ajungă acolo unde n-a deshis gura…” – “trandafirul chel”, pag.53. Sau: “iubirea e ca monotonia tihnită/ a aerului condiționat./ dacă reușești s-o asculți până la capăt/ (fără s-o întrerupi)/ când meșterește din cuvinte/ o tâmpenie monumentală,/ atunci o iubești cu siguranță” – “monotonia tihnită a aerului condiționat”, pag 16.

De aici, referindu-se la iubirea pentru ființa apropiată – recent dispărută – acest sentiment capătă nuanțe paroxistice în poemul “trei căpșuni”: “erau ca naiba de scumpe căpșunile în martie,/ aurelia m-a învățat să nu ard banii pe toane,/ dacă nu era fiica mea nu știu dacă-i luam o caserolă/ “am mâncat trei căpșuni”, ne-a spus cu satisfacție/ la telefon, de pe patul de spital ca o scoică legată de aparate bâzâitoare/(…) mă bucur că fiica mea i-a cumpărat căpșunile,/ ce aiurea e ca ultima bucurie a ei să stea în trei căpșuni,/ cred că de-acum n-o să mai mănânc căpșuni,/ ar însemna să-i mănânc amintirea”.
Astfel, în tot acest peisaj atât de arid și deprimant, distrus chiar de către cei din jur, prezumtiva venire a asteroidului nu mai are ce-i face: “înainte de venirea asteroidului,/ oricât ai încerca să te aperi prin semeni,/ prin birouri și cafenele,/ o să fii întotdeauna singur -/ moartea este o limbă pe care o înțelege fiecare/ doar singur/ o limbă de unică folosință,/ o să fii singur deși mâinile și picioarele o să-ți fie străine,/ înainte de venirea asteroidului o să te prindă liniștea în rotocoale/ câtă e spaima și disperarea,/ înainte de venirea asteroidului murmură o rugăciune./ poate ajută, sigur n-are la ce să mai dăuneze!” – “n-are la ce să mai dăuneze!”, pag. 106

În concluzie, noul volum de poezie al lui Alexandru Petria este o realizare de excepție, putând candida fără nicio discuție la Cartea Anului în poezia românească. Asta, desigur, dacă juriile din această țărișoară n-ar fi strâmbe! Dar, oricum, cartea rămâne o invitație pentru publicul larg să o citească și – doar adulmecând aerul Apocalipsei ce-o emană – să identifice calea personală de salvare!

Autor: Sorin Grecu
Sursa: stiripesurse.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.