Amazonica după Căncescu
Reflectam deunăzi la imposibilitatea românului simplu de a-și mai petrece o vacanță vreundeva, cândva. Cei care n-au văzut lumea până acum, destinațiile istorice, sau destinațiile exotice vizate de politruci, vedetuțe, interlopi și magistrați corupți (vezi Bica!), nu vor mai avea ocazia să o facă, în aceste vremuri pandemice. Și, deodată, îmi survine aperceptic o destinație exotică, ce ar fi putut schimba fața Brașovului, în bine bineînțeles, Amazonul.
Anul fatidic, care ar fi putut deveni -ano mirabilis- pentru brașoveni, a fost în cumpăna anilor 2007-2009, în care Aristotel Căncescu, maleficul președinte al Consiliului Județean Brașov, a decis să viziteze Amazonul, marele fluviu și deținătorul celei mai vaste păduri ecuatoriale de pe planetă, cu tot cu lighioanele sale. Vizitase în desele sale concedii pe banii contribuabililor tot felul de destinații, mai mult montane și citadine. Se plictisise. Dorea altceva, ceva exotic, ceva nemaivizitat, ceva de rememorat. Și așa a și fost, după cum veți vedea.
Excursia fatidică
Ce credeți că face Aristotelul nostru? Își contractează o excursie pe Amazon, cel mai mare fluviu de pe planetă, care urma să fie vizitat de cel mai mare președinte de anvergură județeană de pe planetă. Bineînțeles că urma să fie o vizită inopinantă deoarece fluviul nu a fost notificat despre iminenta onoare care urmează a i se face și nici Jules Verne, cu ale sale 800 de Leghe pe Amazon, sau Mario Vargas Llosa, autorul romanelor amazoniene Casa Verde, Pantaleon și Vizitatoarele, dar și Povestașul.
Partea proastă este că, datorită feluritor insecte înțepătoare, mușcătoare, parazitare sau virale, trebuie să-ți faci vreo treizeci de vaccinuri ca să preîntâmpini infectări ce-ți pot deveni letale. ,
„Aroganții nu văd niciodată pericolul apropiindu-se!” spunea Thanos extragalacticul. Nici Căncescu nu a văzut țânțarul apropiindu-se, după cum vom constata. În fața spectrului multiplelor înțepături de prevenție Căncescu a avut un puseu de orgoliu. A rostit ,,Nu îndrăznesc insignifiantele de gângănii a sui amenințare împotriva unui obraz președențial!”, parafrazându-l pe Sadoveanu. Și dus a fost, nevaccinat dar încrezător în forțele proprii date de bugetul public, spre Amazon, locația unei vacanțe de vis, spera el.
Contemplând păsările colorate din pădurea ecuatorială amazoniană se gândea că nu e mare diferență față de toaletele colorate ale angajatelor sale din consiliu, unele angajate din motive concupiscente. Amazonul nu spera în schimb la nimic, el curgea necontenit. Nici nu bănuia ce urma să i se întâmple. Mă rog, aroganțe de tot felul de-ale lui Bebe, pe la aeroporturi, hoteluri, etc., sărim.
Vine vremea croazierei, nu a judecății cum ar putea crede unii. Afluenții Amazonului, pe care se deplasa vasul fluvial, erau lini, netulburați, aparent inofensivi. Da, dar gângăniile? Nimic nu prevestea drama președențială ce urma să se întâmple. Nu a fost să fie musca Țețe, ce putea provoca somnul chiar și neadormitului șef al liberalilor brașoveni, ci țânțarul Anofel, responsabil cu provocarea malariei, o boală care a curățat zeci de milioane de oameni de-a lungul istoriei.
Impactul dramatic
Înțepătura l-a izbit pe nesimțite pe Căncescu, nevaccinat din aroganță împotriva acestei cumplite boli. Căncescu n-a simțit nimic, preocupat de autocontemplarea personalității sale, impozantă chiar și pe Amazon. În acel moment, pe unul din afluenții Amazonului, destinele celor doi, al țânțaruluui și al lui Căncescu, s-au întretăiat. Numai unul dintre ei a plecat nevătămat din confruntare și, ați ghicit, acela nu a fost Căncescu. Traiectoria președintelui județean brașovean este cunoscută. Ceea ce este mai puțin cunoscut este traiectoria țânțarului, devenirea sa, până la nefasta întâlnire. El zbura vesel peste câmpii, înțepând vaci, capre, boi, mă rog ceea ce înțeapă un țânțar Anofel obișnuit când înțeapă, deci devine. Și, deodată i se deschide în fața oculilor Eldorado! Un președinte de județ românesc arogant și neprotejat de vaccin, fraged, gata de înțepat. A uitat brusc de boii și vacile pe care le înțepa îndeobște și a dorit o delicatesă gourmet.
Zis și făcut! Efectuează înțepătura, dar brusc are o senzație de silă prezidențială, el, țânțarul! Sângele era infectat deja, moral bineînțeles.
A plecat scârbit de la locul faptei, decis să revină la vechea sa dietă, alți boi. Nu aceleași sentimente le-a avut Căncescu după coliziunea cu țânțarul. La început o tulburare, apoi o fierbințeală, iar apoi criză nestăpânită însoțită de o temperatură de peste 40 de grade. Viața îi era în pericol, era la o distanță de 24 de ore de expirare, a se citi deces, iar cantonul amazonian unde exista vaccinul și posibilități de ajutor medical incipient era încă departe. Cum a rezistat? Probabil Belial, care-l așteaptă răbdător ascuțindu-și ghearele demonice în al nouălea cerc al infernului dantesc, l-a protejat. Nu de altceva, dar nu dorea să-și altereze plăcerea retribuției și pentru viitoarele nemernicii ale magnatului brașovean. Așa face el, te mai lasă…
Salvare nemeritată?!
Căncescu este salvat in extremis, ajunge în România în stare gravă și s-a pus problema schimbării totale a sângelui său infectat. Sângele acumulat din donații, un sânge curat și neprihănit, ajunge astfel să fie transfuzat într-un sistem sanguin ca o hazna. Bineînțeles că sângele se opune, nu vrea să fie asimilat într-un organism aflat în putrefacție, chiar și morală. Face apel, dar nimeni nu-l ascultă. Căncescu este prea puternic, prea influent, sângele curat este victimizat, trebuie să salveze o viață care nu merită salvată fără a fi întrebat. Nu ar fi prima oară în istorie când un sânge nevinovat spală crime și fărădelegi incomprehensibile.
Căncescu, cu o culoare pâmântie a pielii, cam ca a caracterului său, face naveta la București pentru transfuzii. Sicofanții săi îl căinează. Medicina românească biruie. Căncescu este salvat.
Revine la serviciu și la vechile metehne. Cu toate acestea nimeni nu a rămas neschimbat din această saga. Nici Căncescu nu a mai fost la fel, făcându-și vacanțele ulterior în Finlanda sau spre Polul Nord, unde nu trăiesc gângănii, nici Amazonul nu a rămas același, marele fluviu urmând a-și schimba cursul pentru ca țânțarii netrebnici să rămână în deșert. Nu în acest eon, bineînțeles.
Libiu Mateescu
Haios articol.