Un om fantastic (169)
2.
Executie?, gandi Thomas Lieven ingrozit, in timp ce soldatii il duceau, in catuse, spre intunecoasa curte a puscariei.
Doamne, Dumnezeule ! Si eu care ziceam ca o sa-mi bubuie doar cateva luni de puscarie !
Soldatii il impinsera in aceeasi duba fara geamuri si urat mirositoare, in care fusese aruncat candva si de nemti
In duba putea si acuma a transpiratie si frica. Thomas se ghemui intr-un colt, slab, palid si nebarbierit, intr-un costum botit, fara bretele, cravata si sireturi. Il napadi un val de greata.
Duba opri tot intr-o curte inchisa, intunecoasa, asa ca Thomas nu-si putu da seama unde se afla. Se lasa, cu indiferenta, bruscat de soldati spre o incapere din incinta uriasei cladiri.
Fu deschisa usa incaperii. Dupa care totul incepu sa se invarta in jurul lui Thomas si I se taie respiratia. Auzi voci si cuvinte, fara insa a le intelege.Il vazu pe omul in uniforma de colonel al armatei franceze, aflat in spatele biroului, pe omul inalt si cu fata bronzata, cu tample ninse si cu ochi blanzi. Si, in timp ce sangele ii pulsa vijelios
In tample, Thomas realiza: era salvat. Stiu asta recunoscandu-l pe prietenul Josephinei Baker, omul caruia ii salvase el insusi, candva, viata, la Lisabona, colonelul Debras de la Deuxieme Bureau.Colonelul Debras nu trada prin niciun gest prin niciun cuvant, faptul ca il cunostea pe Thomas.
“Treci acolo ! Sezi si tine-ti fleanca !”, se rasti el.
Thomas se aseza acolo. Thomas isi tinu fleanca.
Soldatii il descatusara plin de circumstante, la fel cum procedara si cu actele de predare-primire. Dura o mica vesnicie pana disparura. Thomas ramase singur cu Debras.
Debras zambi.
“Salutari de la Josephine, jivina mizerabila.”
“Multumesc. Frumos din partea ei. Unde … unde se afla madame?”
“La Casablanca. Stii, am fost guvernatorul orasului.”
“Interesant.”
“Am avut ceva treburi la Paris. Am aflat intamplator de arestarea dumitale.”
Thomas incepu sa-si revina.
“Colegul dumitale, colonelul Simeon, a determinat asta. Tocmai cantam Marseilleza. Cu ocazia sarbatoririi unei victorii. Ar fi trebuit sa raman la hotel, in camera mea. Acuma as fi fost la Londra. Imnurile nationale aduc numai ghioane.”
“Cunosc multe din cele ce ai facut in ultimul timp. Ce ai facut impotriva noastra. Dar si tot ce ai facut pentru noi. Venind la Paris am auzit de soarta dumitale. Nu mai sunt la Deuxieme Bureau. Sunt la ‘Serviciul de Urmarire a Criminalilor de Razboi’. Ca sa te pot salva te-am trecut pe listele mele si am declarat ca ai fost executat. Numai asa am putut sa te scot de la Fresnes. Faina chestie, nu?”
Thomas isi sterse sudoarea de pe frunte.
“Da, faina chestie. Poate doar putin cam istovitoare pentru nervi.”
Debras salta din umeri.
“Noi traim tot timpul asemenea stari, Lieven. Sper ca nu-ti faci iluzii. Sper ca iti dai seama de ce te-am scos de la Fresnes.”
Thomas raspunse fatalist:
“Mi-e teama ca stiu. Banuiesc ca va trebui sa lucrez din nou pentru domniile voastre, colonel Debras !”
“Asta asa este !”
“As mai avea o intrebare: cine ti-a spus ca am fost arestat?”
“Bancherul Ferroud.”
Batranul si bunul Ferroud, isi spuse Thomas.Multumesc, multumesc, batrane.
Thomas avu inca o intrebare:
“Si acum ce ai de gand cu mine, colonele?”
Prietenul Josephinei Baker il privi binevoitor.
“Pare-mi-se ca vorbesti italiana – nu?”
“Da, sigur.”
“Cand nemtii ne-au cotropit tara, in 1940, s-au trezit si italienii, in ultima clipa, adica atunci cand reusita era previzibila SUTA LA SUTA, sa ne declare razboi.Unul dintre cei mai mari macelari care au terorizat sudul Frantei a fost generalul Luigi Contanelli. Si-a schimbat la timp hainele militare cu altele civile … “
“Ca mai toti generalii.”
“… si s-a dat la fund. Dupa cate am aflat, si-ar duce veacul prin apropiere de Napoli.”
Thomas se afla, doua zile mai tarziu, la Napoli.
Thomas aresta pe generalul Contanelli unsprezece zile dupa sosirea sa in Italia, in satul Caivano, la nord-est de Napoli. Generalul tocmai practica pe acolo meseria de cioban – nu datorita propriei virtuti, ci datorita necesitatii.
Intors la Paris cu ilustrul sau prizonier, Thomas ii povesti colonelului Debras, la o tihnita ora de seara, intr-un bar linistit:
“De fapt totul a fost foarte simplu.M-a ajutat CIC-ul american Baieti simpatici. Nu ma pot plange nici de italieni. Se pare ca nu le plac generalii. Si se pare, din pacate, ca nu le plac nici americanii. Numai Dumnezeu stie.”
Dupa care Thomas isi incepu istorisirea aventurii sale italiene.
Il cauta inca pe generalul-pastorsi tocmai se dusese pe la CIC (Counter Intelligence Corps – serviciul de contrainformatii) pentru a afla eventuale noi date, cand, involuntar, fu martorul unei scene ciudate.
Agentii americani misunau furiosi incolo si incoace. Strigau, dadeau ordine pe care in clipa urmatoare le anulau, telefonau in draci si emiteau pe banda rulanta, am putea spune, mandate de arestare.
Thomas afla curand cauza. Cu trei zile in urma se mai afla ancorat in port un cargobot de mare tonaj, pe nume ‘Victory’, incarcat cu alimente pentru trupele americane din Italia. Dar de duminica ‘Victory’ disparuse si nimeni nu stia unde si cum. Fiecare dadea vina pe celalalt, atat serviciile italiene intre ele,cat si cele americane.
Ce se intamplase, de fapt, cu ‘Victory’? Doar nu se putuse, pur si simplu, evapora ! In Thomas se trezi curiozitatea. Bantui prin port, misuna prin spelunci, ajunse in final la ‘Luigi’.
Luigi semana leit cu actorul Orson Welles, conducea o crasma mica si murdara si mai era, inafara de asta, falsificator, tainuitor si sef de banda.
Luigi percepu din start sentimente fratesti pentru elegantul civil cu zambet intelegator si ironic. Simpatia crescu in momentul in care Luigi afla ca Thomas este neamt.
De necrezut: ce nu reusise CIC-ul, reusi Thomas in cateva ore. Il cunoscu, la Luigi, pe insusi tipul care pusese la cale disparitia navei.
Toata treaba se desfasurase in felul urmator: in duminica cu pricina se daduse echipajului invoire pe uscat. La bord ramasese doar un marinar de garda. Prietenii lui Luigi inscenara pe chei, chiar in fata navei cu pricina, o incaierare intre trei tipe foarte atragatoare, dintre care una incepu sa strige disperata dupa ajutor. Marinarul de garda se grabi sa intervina, cavalereste, in favoarea frumusetii incoltite. Aparura si cativa bruneti si focosi napolitani; iesi o cafteala pe cinste. In timpul acesta aparura la babord, in barci, alti prieteni de-ai lui Luigi, imbracati in marinari, si pusera stapanire pe ‘Victory’. Paramele fura dezlegate la iuteala, ancora ridicata si vasul dus, pe dupa un promotoriu, la Pozzuoli.
Aici aruncara ancora. Marfa fu incarcata in camioanele ce se aflau pe tarm in asteptare. Pe vas se gaseau conserve, pasari congelate, fructe, zahar, orez,faina, bauturi alcoolice de toate marcile, un chintal de tigarete si cateva mii de conserve cu pateu de ficat de gasca.
Piratii nu alesesera fara motiv Pozzuoli. Aici se afla un santier naval destinat reparatiilor. O gramada de meseriasi facura ore suplimentare, corespunzator platite, cu scopul de a dezmembra nava.
La fata locului se prezentasera deja cumparatori pentru diferitele parti ale navei. Se invarteu in jurul vasului si spuneau ce bucata din el doresc. Se dezasambla dupa dorinta fiecaruia: motoare, diferite axe si diferiti arbori, suprastructuri, pereti intregi. Totul arata de parca niste macelari iscusiti ar fi transat o vita.
In acele vremuri nu exista obiect pentru care, la Napoli, sa nu se gaseasca intrebuintare. Asa ca din ‘Victory’ nu ramase nici macar un nit. Da, si se pare ca prietenii lui Luigi au gasit si pentru sobolanii de pe nava cumparatori …
(va urma)
Dan Bota
