Calea, Adevărul și Viața
Când eram copil și ascultam tulburătoarea poveste a lui Iisus, spusă de bunica în preajma sărbătorilor Pascale, mă întrebam cum o fi crezut vicleanul de Iuda că îl poate păcăli pe Iisus, care era atoate văzător și atoate știutor !?
Cum putea fi un viclean, de fapt, atât de prost?
Intuiam că spiritul divin nu poate fi depășit de viclenie, unul fiind înalt, celest, iar celălalt josnic, subpământean…
Când mă gândeam la ceva josnic, aveam în minte tomberoanele de gunoi din spatele blocului pe lângă care colcăiau șobolanii ieșiți din tuneluri… Ei veneau pe întuneric, după lăsatul nopții. Șobolanii erau josnici, erau hoți… iar apariția lor îmi trezea fiori reci pe spinare.
Pentru mine Iuda era un șobolan care nu avea de ce să stea în preajma Împăratului. Locul lui trebuia să fie printre tarabele din Cetatea lui Solomon, răsturnate de Iisus. Mă gândeam că acolo l-a și găsit Iisus, și i s-a făcut milă de nemernicia lui.
Îl priveam pe Iisus în icoanele pe care le avea bunica și îmi venea să plâng de Tristețea lui. Cum putea Cel care făcuse atâtea minuni pentru alții, să nu facă nimic pentru El însuși…
De ce nu era și El un Hercule, și arăta atât de slab și palid?!
Sufeream de indignare și de nedreptate…și mă întrebam de ce lumea petrece după ce Iisus a fost răstignit și apoi a înviat? Nu era mai bine dacă nu ar fi fost răstignit?
A trecut ceva vreme până să înțeleg că oamenii trăiesc în lumi paralele și că așa cum Iuda nu se putea ridica la înălțimea lumii lui Iisus, nici Iisus nu se putea coborî la josnicia lumii lui Iuda.
Sigur că Iisus privea cu inima frântă la actul de trădare al celui pe care îl considera frate, dar durerea îi rămânea inexprimabilă, pentru că exprimabilul nu aparține divinității. Dumnezeu când suferă, tace… tace apăsător.
Tot pe atunci, cutreierând cartierul Cotroceni, unde locuia bunica, am adus acasă un pui de Ciobănesc, clăbuc de blană, cu ochii negri! În acei ochi, și nu în ochii altor copii sau oameni, am întâlnit pentru prima dată greutatea iubirii incapabile de reproș, iar odată, durerea infinită, când m-a văzut mângâind un alt patruped rătăcit, asemenea lui.
De fapt, pricepeam că puterea se probează prin slăbiciune, iar iubirea prin nesfârșită durere și iertare… mult mai târziu am primit explicații despre toate astea… sau chiar am probat pe inimă mea, ca toată lumea.
Dar, cum viața este făcută din paradoxuri, iar briliantul iubirii sfârșește în grumazul celor care nu o merită, și Iisus își primește pedeapsa pentru iubire. Vicleanul se știe invincibil prin josnica lui, la care, cu îngâmfare înțelege că nu se poate coborî oricine, și că în labirintul minții umane există niște limite ale acceptării binelui și răului… pe care doar vulgaritatea vicleanului, virtuoz al răului, le poate încălca…
Am înțeles, cu alte cuvinte, că pe Iisus l-a condamnat, de fapt, propria lui noblețe, propria Lui Înălțime, înălțimea lumii din care venea. Cerul îi era Levantul, străinătatea care îl despărțea de om… Dar morala este și mai tristă… Îi putem ierta pe criminali, în fond crimele le considerăm omenești, războaie și prădăciuni sunt de când lumea, iar marile figuri ale istoriei, marii cuceritori pe care îi admirăm, au fost, în fond, niște mari criminali, dar nu-i putem ierta pe cei care depășesc pragul de sus, pe cei înzestrați cu noblețea, răbdarea și harul venite de la Tatăl… de unde și vorba, nici o faptă aleasă nu rămâne nepedepsită.
Iisus și Iuda au revenit în alte ipostaze, de fapt, binele și răul puse față în față, minciuna, viclenia și agresiunea împingând spre gropile comune ale istoriei zeci de mii de suflete și suferința unui întreg popor… și este pentru prima dată de când exist ca ființă gânditoare când înțeleg că Pacea se află mai presus de Adevăr, pentru că dacă pentru Dumnezeu Adevărul este unul singur, pentru om el îmbracă atâtea fețe câți interpreți sunt, dar Pacea este una singură și fără tăgadă, iar Iisus pentru Pacea între oameni s-a lăsat răstignit, iar aceasta trebuie să fie Lumina Lumii… Calea, Adevărul și Viața…
Dr. Ecaterina Petrescu Botoncea
Sursa: art-emis.ro
