Să NU uităm! 30 august 1940, semnarea odiosului act: „(…) mișelește, prin...

Să NU uităm! 30 august 1940, semnarea odiosului act: „(…) mișelește, prin fraudă și surprindere, a fost vremelnic ucisă România Mare”

2 100

În ziua de 30 august 1940, în „salonul de aur” al splendidului Palat Belvedere, construit de marele general austriac Eugeniu de Savoia cu un veac și jumătate în urmă, are loc ultimul act al dramei Ardealului.

Delegaților români nu li se permite să pledeze cauza țării lor, Ribbentrop motivând că situația din teren e prea bine cunoscută arbitrilor, adică el și Ciano. Oricum, i se spune lui Manoilescu că va putea lua cuvântul după citirea sentinței arbitrale. Ribbentrop începe să citească sentința, moment în care lui Manoilescu i se face rău.
I se aduce un pahar cu apă și tortura reîncepe. În momentul în care pe masă este așezată harta Ardealului ciuntit, bietul Manoilescu leșină și se prăbușește peste masă. „Se aude un zgomot surd” – va relata ulterior Ciano în jurnalul său – „Este Manoilescu. Care se prăbușește pe masă leșinat. Medici, masaje, ulei camforat, el își revine în cele din urmă, dar acuză puternic lovitura”.
În această stare de semi-conștiență el semnează documentele arbitrajului, după care, culmea cinismului, nu i se mai dă cuvântul cum i se promisese, sub pretextul că, faptul fiind împlinit, declarațiile sunt inutile (!!!).

În foto 30 august 1940, Palatul Belvedere din Viena: Ribbentrop (în picioare) face cunoscut rezultatul arbitrajului. Ciuntită deja în luna iunie, când fusese obligată să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, România pierdea acum şi Ardealul de nord.  

„În modul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano” (Raoul Bossy).

România pierdea un teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați cu o populație de 2,6 milioane de locuitori, dintre care 50,1% erau români. Armata Română trebuia să părăsească teritoriul cedat în termen de 15 zile. Paradoxal, dar și partea maghiară a rămas nemulțumită de rezultatul arbitrajului, deoarece suprafața de teritoriu pe care o obținuse se afla sub minimul revendicărilor Budapestei de 50.000 de kilometri pătrați. În fond, Hitler își atinsese scopul, acela de a înhăma cele două state la carul de război al Reichului. În funcție de comportamentul lor ulterior, Ungaria putea nădăjdui că va obține și Ardealul de sud, iar România, că va recupera Ardealul de nord.

Ministrul de Externe ungar semnează al doilea Dictat de la Viena

Ultimul Consiliu de Coroană din istoria României
În noaptea de 30 august, la orele 24:00, are loc un nou Consiliu de Coroană, căruia însă regele îi dă un caracter informativ, deoarece oricum arbitrajul fusese acceptat deja. Totuși, trebuie menționat că, potrivit plenipotenței delegației române de la Viena, angajarea juridică a României nu era valabilă decât dacă arbitrajul ar fi fost semnat de către ambii reprezentanți ai României: Manoilescu și Valer Pop. Or, documentele arbitrajului fuseseră semnate doar de Manoilescu. De comun acord însă, regele și Gigurtu decid să nu mai aducă la cunoștința Consiliului de Coroană problema „nevalabilității semnăturii” și o eventuală nulitate a actului de la Viena, pentru a nu mai răscoli iarăși lucrurile.

La acest Consiliu de Coroană, ce se va dovedi a fi ultimul din istoria României, participă în plus față de precedentul Iuliu Maniu, Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu. Dacă cei doi istorici condamnă arbitrajul fără să pună în discuție răspunderea suveranului, bătrânul lider ardelean, cu lacrimi în ochi, nu se poate abține să nu facă procesul responsabilității lui Carol pentru situația creată: „Protestez în numele Ardealului și al Banatului în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Crișana sau Maramureșul… eu nu judec, dar în viața statelor se fac greșeli, care trebuie să-și aibă răspunderea lor… în cazul concret poporul nu este vinovat, căci acei oameni care au avut soarta țării în mână n-au fost reprezentanții Ardealului, acești domni au avut soarta țării în mână în urma unei lovituri de stat” (aluzie evidentă la instituirea regimului de autoritate regală din 10 februarie 1938).
Vorbele lui Maniu – deși combătute vehement de rege – au căzut ca o sentință pentru Carol al II-lea, care, o săptămână mai târziu, părăsea pentru totdeauna tronul și țara.

Acest text este un fragment din dosarul numărului de august  2020 al revistei Historia dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Ardealului de nord prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. În acest dosar mai puteți citi:
•Întâlnirea dintre Carol al II-lea și Hitler
•Semnarea odiosului act
•Mărul otrăvit al lui Hitler: arbitrajul de la Viena
•Războiul anulat dintre Ungaria și România din vara anului 1940
•Memorialistica și actorii zilei de 30 august 1940
•Între „adaptare” și „victimizare”. Relaţiile româno-germane și Dictatul de la Viena
•Incursiunile aviaţiei sovietice și maghiare deasupra teritoriului României din vara și toamna anului 1940
Numărul 223 al revistei Historia este disponibil la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 14 august – 14 septembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

COMENTARII

  1. Nu te juca cu vorbele!!
    Brava Armata Romana executa doar ordine!! Politicienii au hotarat…
    Rege era un neispravit ,doar un pularau bantuit de priapism !

Lasă un răspuns la D.D.R. Anuleaza

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.