Ziua de 15 Martie, ziua secuiască a comemorării eșecurilor Ungariei din toate timpurile
Am abordat în editorialul precedent Trianonul fatidic pentru Ungaria înfrântă în Primul Război Mondial, cu toate consecințele sale istorice și teritoriale. Am și explicat de ce maghiarii nu au calitate procesuală în acțiunea de revizuire a tratatului de la Paris din 1919, circumscris celui de la Trianon, ci doar Austria ar avea, dacă ar fi interesată.
Trianonul nu este nici pe departe cel mai nefast eveniment istoric ce i s-a întâmplat Ungariei. Acela ar fi Mohacs-ul anului 1526, o tragedie militară care a dus la transformarea regatul maghiar în pașalâc, în 1541, de către Soliman Magnificul.
Până atunci regatul străbătuse un secol de mărețe victorii militare împotriva otomanilor sub conducătorii români, Iancu(Ioan) Corvin de Hunedoara și Matia (Matei) Corvin, primul fiind regent și tatăl lui Matei, iar ultimul devenind chiar regele Ungariei. Legea salică fiind în vigoare în regat, rangul nobiliar și regalitatea erau moștenită pe linie bărbătescă, deci pe linia ascendenței românești a Corvinilor.
Când n-a mai fost condusă de români, Ungaria s-a prăbușit lamentabil la Mohacs
După dispariția acestora, datorită otrăvirii lui Matei Corvin cu plumb de către nobilii unguri cu ajutorul soției sale, regatul s-a prăbușit după numai 36 de ani. Lamentabila prestație a armatelor regatului Ungariei pe câmpul de bătălie de la Mohacs au făcut posibile cuceririle tuturor orașelor importante într-un timp foarte scurt, ceea ce i-a permis lui Soliman să ajungă repede la Viena și s-o asedieze, fără a o cuceri însă. Ulterior a cucerit și Buda și Pesta, aflate pe ambele maluri ale Dunării și s-a milostivit de unguri în final, integrându-i în Imperiul Otoman.
După 150 de ani însă, o altă bătălie va avea un alt rezultat sub zidurile Vienei. Marele vizir Kara Mustafa este înfrânt fără drept de apel în bătălia de la Kahlenberg de la 12 septembrie 1683, lângă Viena, de regele polon Ioan III Sobieski în una din cele mai mari șarje de cavalerie din istorie. Aventurile regatul Ungariei abia încep și se vor sfârși lamentabil, de această dată nu datorită incapacității sale militare ci datorită inimaginabilei lipse de viziune politică a nobililor maghiari.
Ungurii și-au cedat suveranitatea și independența împreună cu tot regatul Casei de Habsburg
După trei ani trupele imperiale ale lui Leopold I-ul eliberează Buda și alungă trupele otomane în sudul Ungariei. După încă un an trupele austriace conduse de Max Emanuel al-II lea de Bavaria și de Carol de Lorena îi înfrâng decisiv pe otomani tot la Mohacs și eliberează aproape toată Ungaria. Atunci s-a întâmplat ceva ce le este greu și istoricilor de astăzi să înțeleagă.
Stările Ungare ale regatului oferă tot în 1687 coroana lui Ștefan cel Sfânt Imperiului Habsburgic și odată cu ea renunță la independența țării de bună voie. Ioseph, fiul împăratului Leopold I, devine regele Ungariei, care devine stat vasal și parte a imperiului. Bătăliile pentru Ungaria vor continua la Zenta pe Tisa în 1697, sub flamurile austriece ale celui mai mare general al secolului al !7-lea, prințul Eugeniu de Savoia, care va zdrobi armatele otomane conduse de Mustafa al II-lea. Pacea de la Karlowitz din 1699 va aduce habsburgilor cea mai mare parte din Ungaria, Transilvania și alte teritorii din Slovenia și Croația de astăzi.
În final nu ungurii și-au eliberat țara, au avut nevoie de soldații lui Eugeniu de Savoia
Regatul maghiar va ieși pentru totdeauna de sub stăpânire turcească nu datorită armatelor ungare, ci austriece, în urma păcii de la Passarowitz din 1718, care va aduce integral Ungaria sub stăpânire austriacă, dar lipsită de suveranitate proprie.
Din nou Eugeniu de Savoia îi va fi înfrânt pe otomanii conduși de marele vizir Ali Pașa la Petervardein în 1716, va recuceri Belgradul un an mai târziu și va încorpora și Banatul Sârbesc și Oltenia Valahiei în imperiul Habsburgic, dar pentru o scurtă perioadă. Ungurii și deci și secuii și-au legat atunci pentru totdeauna destinele de habsburgi și vor suferi împreună căderea din 1918, rezultată ca urmare a înfrângerea din Marele Război din 1914-1918.
Dacă ungurii nu-și cedau suveranitatea de bună voie Casei de Habsburg, care nici nu le-o solicitase în 1687, ar fi avut dreptul la liber arbitru și s-ar fi putut alătura Antantei și ar fi fost în tabăra învingătoare la sfârșitul războiului, ceea ce le-ar fi permis păstrarea Ardealului, sau măcar jumătate din acesta. Iar secuii poate ar fi fost parte a poporului maghiar astăzi.
În 1919 românii au avut mari oameni de stat, ungurii NU
Dar istoria contrafactuală nu este acceptabilă din această perspectivă, nu putea fi validă atunci cum nu este nici acum.
Secole de alianțe nefaste și de absență a oricărei viziuni politice coerente au făcut Ungaria Mică de astăzi, iar genialitatea diplomatică a Reginei Maria și a lui Brătianu, dublată de eroismul soldaților români de pe frontul de est al Primului Război Mondial, au făcut posibilă crearea României Mari.
Revizuirea marilor tratate din istorie precum cel de la Paris și a celui subsecvent de la Trianon, nu este posibilă nici chiar în capul elevilor de școală generală. Iar tratatul care a încheiat primul conflict major al secolului XX a respins posibilitatea autodeterminării secuilor datorită consecvenței Reginei Maria care a convins puterile Antantei că România trebuie să rămână întreagă.
Autodeterminarea wilsoniană pentru fiecare etnie locală ar fi dus la dezmembrarea tuturor statelor europene, așa că a fost exclusă ca soluție de grănițuire după Marele Război. Tot ceea ce susțin comitetele și comițiile revizioniste ale secuilor ardeleni la fiecare 15 Martie, din dorința realipirii Ardealului la Ungaria, este tocmai de aceea lovit de nulitate, și așa va rămâne în vecii vecilor Amin!
Libiu Mateescu
Bravo Libiule. Bun articolul.