„Viețile ne sunt duse pe căi decise de alții, de foruri globale,...

„Viețile ne sunt duse pe căi decise de alții, de foruri globale, transnaționale, de forțe obscure care ne vor pe toți aliniați, supuși, ascultători” (1)

0 42

Cu preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop într-o lecție despre educatie, trecut, istorie, popor….

R3media: Domnule profesor, iată-ne la începutul unui nou an școlar și universitar.  În această vară ați exprimat niște opinii clare privind ideile de reformare a învățământului românesc prin introducerea de materii noi.  Opinia dvs a fost împărtășită și de alte persoane cu autoritate din domeniu. Totuși, acum se împinge în față proiectul „România Educată”, al Președintelui. Cum se împacă acest proiect cu dezideratele exprimate de dvs și alți specialiști asupra revenirii la educația clasică?
Ioan-Aurel Pop: Proiectul „România Educată” nu este contrar ideilor exprimate de mine. Deosebirile sunt, din câte îmi dau seama, de accent. Dar nu aceasta este problema. Problema este „reformarea” și sunt „reformele” care s-au încercat până acum, fără nicio strategie clară și care au adâncit mult criza școlii, care au semănat nesiguranță, neîncredere, sentimente de instabilitate.
Schimbările dese, de suprafață și parțiale nu pot îmbunătăți sistemul nostru de educație. Pe de altă parte, nu de programe multe, noi și mereu schimbate avem noi nevoie, ci de aplicarea, pentru un interval de timp rezonabil (să zicem 10-15 ani) a unui singur program coerent.
La noi, după 1990, aproape fiecare ministru care a stat mai mult în fruntea Ministerului Educației (noroc că nu au apucat să stea decât puțini) a preconizat câte o reformă, a început-o, iar urmașul a abandonat-o. S-au introdus haotic, pe ici pe colo, materii (discipline) noi de câte o oră pe săptămână, s-a redus numărul de ore al unor discipline consacrate și s-au primenit unele programe de învățământ cu elemente nerelevante, care să promoveze – pasămite! – globalizarea, „Europa unită” și să diminueze sentimentul identității noastre de români. Am spus de mai multe ori că eu sunt absolut convins de necesitatea modernizării școlii românești, de adaptarea sa la rigorile secolului al XXI-lea, dar nu printr-o avalanșă de discipline noi (care nu au loc fizic în orarul elevilor și nici nu sunt utile), cu prin introducerea de conținuturi noi (digitalizare, igienă, sexualitate, antreprenoriat, management, noțiuni financiar-bancare, protecția mediului, nutriție sănătoasă, circulație pe drumurile publice, arte vizuale etc.) în cadrul materiilor consacrate, verificate de secole. Ca să faci din aceste teme contemporane discipline școlare cu medii încheiate semestrial sau trimestrial, nu ai decât o soluție: scoaterea celorlalte materii, adică a matematicii, limbii și literaturii române, fizicii, chimiei, istoriei etc. Or asta ar însemna moartea educației. Cred că reformele în educație trebuie făcute fără pripeală și lăsate pe mâna specialiștilor, a celor care au experiență în învățământ, care au lucrat direct cu elevii, care au predat, au făcut sinteze, recapitulări, fixări. Altminteri, credem că toți ne pricepem la toate, ceea ce este complet greșit.

R3media:Tot în registrul învățământului, iată că Ministerul Sănătății și Ministerul Educației au anunțat că există posibilitatea ca în cazul în care se va ajunge la rata de infectare de 6 la mie, toți copiii să revină la școala online. Considerați benefică o eventuală revenire la școala online inclusiv pentru cei mici? În ciuda sondajelor care arată părinții vor școala normală? Cât de mult ar trebui să se țină cont de opinia părinților într-un sistem educațional de stat? Dar de cea a elevilor?
Ioan-Aurel Pop: Aici nu este vorba numai despre părerea mea, ci despre opinia publică. Iar opinia publică a constatat – după experiența impusă a școlii online – că rezultatele acestui mod improvizat de educație au fost slabe și, pe alocuri, dezastruoase. Eu cred că formula aceasta online trebuie folosită doar în cazuri de extremă urgență. Altminteri, avem obligația să rămânem ființe umane și să facem școala față în față. Școala online aduce în prim plan elementul artificial în detrimentul celui natural. Deocamdată, omenirea – în ciuda literaturii de anticipație și a prevestirilor unor savanți – nu este condusă de roboți. Când se va întâmpla așa, dacă se va întâmpla, atunci omenirea nu va mai fi omenire, ci altceva. Efortul decidenților din acest moment nu trebuie să ne îndrepte spre școala online, ci spre găsirea soluțiilor pentru educația normală, firească, de comunicare directă între factorii procesului educativ. Mai clar: chestiunea este cum să facem școală normală în timp de pandemie și nu cum să stăm acasă. A decreta blocarea școlii este cel mai ușor lucru din lume, dar și cel mai primejdios, mai nefolositor, mai grav pentru societate, pentru viitor. Dacă acești politicieni ai noștri nu cred acest lucru sau nu găsesc căile potrivite ca să ne conducă spre acest lucru, înseamnă că nu au ce căuta la conducere, că nu știu ce este acela un lider, că și-au asumat misiuni nepotrivite pentru statura lor. Cine-și închipuie că oricine poate să fie politician, nu știe ce este aceea societate civilizată și bine organizată.

Conducătorii României au obligații imense, pe care cei mai mulți dintre ei nu le conștientizează și nu și le asumă

R3media: Să trecem la un subiect dureros, pentru mine. Anul acesta s-au împlinit 200 de ani de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Ca și alte sărbători importante, și aceasta a trecut aproape neobservată, pentru că statul român nu a organizat absolut nimic. La fel, de ani de zile, nu se mai organizează nimic de Ziua Independenței de Stat a României. Situația a fost cu totul alta în perioada interbelică, atunci când aceste aniversări – alături de altele – erau la mare preț, fiind cinstite de toată lumea, în frunte cu Regele. Când i-a fost mai bine României, atunci sau acum?  De ce tace statul român când e vorba de mari sărbători naționale?
Ioan-Aurel Pop: Sărbătorile, aniversările, comemorările, ceremoniile, celebrările – publice sau individuale – sunt importante și au rostul lor, dar nu trebuie să fie prea multe și nici să constituie un scop în sine. Cred că ne cinstim cel mai bine țara și statutul de români muncind bine, fiind buni profesioniști, aducând rezultate concrete. Totuși, apelul acesta la antecesori, la exemplele lor, la faptele lor, la modelele lor a intrat în tradiția popoarelor civilizate. Prin urmare, nu am inventat noi sărbătorile și sărbătoririle.
Există momente când este bine să ne amintim, să știm, să comemorăm, să celebrăm, ca să nu ne cufundăm în ignoranță, ca să nu cădem în rutină, ca să nu ne ticăloșim. Este drept că, în ultimii ani, planeta aceasta grăbită și contradictorie ne determină tot mai mult să uităm, ne obligă chiar să uităm și ne ordonează viețile pe căi decise de alții, de foruri globale, transnaționale, de forțe obscure care ne vor pe toți aliniați, supuși, ascultători. Noi, cei din țările foste comuniste, ne dăm seama mai ușor de acest lucru, pentru că avem sentimentul de déjà vu.

Conducătorii României ar trebui să aibă conștiința că ei se află în fruntea poporului român (datorită căruia țara se și cheamă România), că etnicii români alcătuiesc 90% din locuitorii României, că cel puțin acești locuitori așteaptă respectarea trecutului românilor, a simbolurilor lor, a tradițiilor românești. Evident, românii nu s-au opus și nu se opun simbolurilor altor etnii, comunități, minorități, popoare, țări, dar, pe teritoriul României, le vor respectate, cinstite, prețuite pe ale lor. Așa fac toate popoarele de pe lumea asta.
Dacă recurgem la o comparație relativă, României i-a fost mai bine între cele două războaie mondiale, fiindcă atunci, la cei mai mulți indicatori, eram situați între primele țări din regiune și chiar pe locuri onorabile în Europa. În date absolute, ne este mai bine acum, fiindcă prosperitatea materială a românilor, confortul lor de viață, posibilitatea de mișcare, mijloacele de informare etc. sunt acum superioare celor din anii 1918-1940. Nu mai sunt convins întotdeauna că toate aceste facilități actuale înseamnă binele și că ele ne conduc spre un „mai bine”, dar aceasta este o altă chestiune.

R3media: Ați remarcat, desigur, tăcerea autorităților față de declarațiile foarte grave ale președintelui Ungariei privind Transilvania. Ziaristul George Damian spunea că statul român asistă la distrugerea comunității românești din Ucraina.  În Basarabia, prezența statului român este discretă. Ca observator, cunoscător al istoriei, credeți că există un tipar, o politică deliberată aici sau mi se pare?
Ioan-Aurel Pop: Cred că, din variate motive, asistăm de ceva timp la o degradare gravă a calității clasei politice din România. Tot mai mulți oameni, majoritatea tineri și foarte tineri, dornici de parvenire rapidă sau dezamăgiți de greșelile „bătrânilor expirați” – cum se exprimă deja unii, cinic, în public – se avântă la putere, în funcții mare răspundere, crezând, sperând, clamând că ei vor schimba lumea.
Este drept că în istorie am avut cazuri – de la Alexandru cel Mare la Napoleon, să zicem – de conducători care au fost genii politice și care, la 30 de ani, aveau lumea la picioarele lor. Dar asemenea personalități apar odată la câteva sute de ani. Ele nu sunt regula, ci excepția. Or, la noi, s-au avântat să facă politică, să ne reprezinte în guvern, în parlament, în felurite direcții, agenții, companii naționale etc. – toate ale statului, cu funcții de conducere ocupate politic – oameni nu neapărat foarte tineri (dar mulți și tineri), dar fără experiență profesională, fără nicio validare într-o meserie, fără rezultate notabile într-un domeniu și, în consecință, fără niciun prestigiu social.
În schimb, mulți dintre ei sunt aroganți și plini de sine. Dacă cineva își închipuie că asemenea oameni sunt respectați și urmați de public, de alegătorii lor, că ei – care nu au condus nici măcar o echipă de 10 subordonați, ca să încheie cu succes un proiect – pot înfăptui marile obiective care le stau în față ca șefi se înșală amarnic.
Dacă între conducători și conduși nu există încredere reciprocă, totul se duce de râpă. Un rezultat al acestei situații păcătoase este și dezinteresul clasei politice din fruntea României față de anumite amenințări externe la adresa edificiului național. Iar edificiul național este format din românii din România, din provinciile istorice românești, din vecinătatea României, din diasporă etc. Or, mai nou, vedem un interes crescut al politicienilor față de românii din diaspora, mai ales în preajma alegerilor, cu un scop electoral destul de străveziu. Transilvania este socotită de unii, odată pentru totdeauna, parte a României, iar de alții o provincie disputată, care-și poate schimba oricând apartenența. Nici pentru Basarabia nu stau lucrurile foarte diferit, deși situația sa este diferită de a Transilvaniei. Uitați-vă la românii din Timoc și încercați să vedeți ce drepturi (minime) a obținut România pentru ei.

Conducătorii României au obligații imense, pe care cei mai mulți dintre ei nu le conștientizează și nu și le asumă. Chiar avântarea unora, cu atâta ușurință, spre funcții mare răspundere în stat arată un grad mare de inconștiență. Iar acest „curaj” vine și din siguranța că nu vor fi trași la răspundere, că la noi „se poate și așa”, că trăim pe o planetă globală și că națiunea și naționalismul și-au trăit traiul, că trebuie condamnate și desființate. Felul acesta facil de gândi marile răspunderi ale conducătorilor ne conduce în fundături greu de anticipat, dar amenințătoare. Poporul nu poate greși dacă are elite conducătoare (politice) bune. Dacă nu, poate rătăci și mulțimea, iar pentru a ne convinge este destul să ne amintim exemplele unor neamuri conduce spre prăpastie. Nu degeaba, conducerea comunităților a fost încredințată, zeci de mii de ani la rând, „oamenilor buni și bătrâni”, trecuți prin viață, experimentați, respectați și chiar iubiți. Evident, azi s-au schimbat mult lucrurile, tocmai de aceea e nevoie și de tineri, dar de tineri capabili, cu rezultate în profesiile lor, nu de tineri cu meseria de „politician”.

R3media: În România, ca și în Occident, a luat avânt tabăra progresistă, cea care contestă istoria națională, cere granițe deschise, militează pentru dominația minorităților de toate felurile și pentru demolarea statuilor. De cealaltă parte, s-a format o tabără conservatoare puternică, ca răspuns. Cum putem face ca cele două tabere să lucreze pentru România? Mai există cale de dialog sau dictatura woke nu va face concesii?
Ioan-Aurel Pop: Eu sper sincer că omenirea se va trezi, cum a făcut de atâtea ori în istorie. Dar nu am de unde să știu cert, pentru că nu sunt prezicător. Taberele despre care vorbiți – și nu doar la nivel românesc – sunt radicale și greșesc în mare măsură aproape la fel. A crede că o minoritate își poate impune modelul său de viață, filosofia sa de viață în fața majorității și că poate să oblige majoritatea să fie ca ea este nu doar o naivitate, ci o imensă prostie. De circa două milenii și jumătate, de când există pe lumea asta societăți democratice, regimul democratic a funcționat bine acolo unde minoritatea s-a supus deciziilor majorității. Nu a existat pe lumea asta vreun model de societate în care toți oamenii să cadă de acord în unanimitate. În consecință, este nevoie oricând de o anumită cedare din partea unora. Altminteri, dacă nu primejduiesc ordinea morală și de drept a lumii, minoritățile de orice fel trebuie lăsate să existe fără restricții. Felul tuturor de a fi otova, fără abateri, se impune doar de către dictaturi. Iar dictaturile au promovat dărâmarea statuilor, arderea sau interzicerea cărților, crearea modelului unic de comportament etc.

Pe de altă parte, tabăra pe care ați numit-o conservatoare se cuvine să revină la realism, la păstrarea acelor valori validate de timp, de istorie, de realitate, la acceptarea diversității, la toleranță. Cred că tendința globaliștilor de a distruge națiunile și de a confunda naționalismul (=dragostea de națiune) cu xenofobia, șovinismul, rasismul, antisemitismul etc. vine dintr-o imensă confuzie, anume din convingerea că societatea globală, că Uniunea Europeană nu pot fi înfăptuite din pricina națiunilor. Este fals, pentru Europa viitorului previzibil nu poate fi decât o comunitate liber consimțită a națiunilor. Actorii principali ai Uniunii Europene nu pot să fie, pentru moment, decât națiunile, care nu trebuie distruse, ci convinse de binele unității. Dacă acest bine nu există pe deplin, nu este garantat sau funcționează cu avantaje mai mari pentru unii decât pentru alții,  atunci nici Uniunea Europeană nu se va putea construi temeinic.

Va urma

Sursa: r3media.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.