Viaţa fără hrană şi somn
Alimentele, apa şi somnul, sunt elementele indispensabile unei funcţionări normale a organismului uman. În timp ce alte fiinţe pot supravieţui pentru o lungă perioadă de timp fără aceşti factori vitali, viaţa omului este imposibilă în asemenea condiţii. Cel puţin asta spune ştiinţa! Şi totuşi, există oameni care susţin că de zeci de ani nu au mâncat nimic, că nu au pus strop de apă în gură şi nu au dormit nici măcar o clipă, de-o viaţă întreagă, ne spune Formula As.
15 zile fără somn. După cum se ştie, lipsa prelungită a somnului provoacă dereglări psihice grave, determină instalarea afecţiunilor cardiace, accelerează procesul îmbătrânirii, creşte riscul de accidente vasculare cerebrale şi, în final, se soldează cu decesul. Privarea de somn este considerată una dintre cele mai cumplite torturi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, savanţii sovietici, în încercarea de a crea un super-soldat, au realizat o serie de experimente legate de efectele nesomnului asupra organismului uman.
“Cobaii” au fost selectaţi din rândurile soldaţilor ce se oferiseră voluntari. Introduşi într-o cameră monitorizată, ei au fost împiedicaţi să adoarmă. În primele trei zile, totul părea normal, cu excepţia faptului că subiecţii îşi petreceau tot timpul povestindu-şi experienţele traumatizante prin care trecuseră.
După cinci zile, au început să aibă halucinaţii, să vorbească singuri, să ţipe unul la celălalt, în accese puternice de violenţă, să ceară cu insistenţă eliberarea din celulă.
După câteva zile cercetătorii au anunţat subiecţii că vor fi eliberaţi dar, spre stupoarea tuturor, “cobaii” au refuzat cu îndârjire să părăsească camera de experienţe. După 15 zile de lipsă completă a somnului, majoritatea indivizilor supuşi experimentului au decedat, dar cei rămaşi în viaţă le cereau cu insistenţă supraveghetorilor să fie reintroduşi în camera unde nu se dormea niciodată, ca şi cum nesomnul devenise un drog. Halucinanta poveste a fost relatată în anii ’90 de un fost soldat care auzise despre aceste experimente cumplite. Dovezile însă stau în continuare adânc îngropate în arhivele ultrasecrete ale fostului KGB.
De-a lungul secolului trecut, mai mulţi oameni s-au încumetat să experimenteze viaţa fără somn, din proprie iniţiativă, în încercarea de a-şi depăşi limitele propriului organism şi de a intra în Cartea Recordurilor. În 1965, Randy Gardner, un adolescent în vârstă de 17 ani, a bătut toate recordurile precedente, intrând în Guinness Book, pentru 11 zile şi 24 de minute de nesomn. Prin această încercare curajoasă, tânărul voia să demonstreze că privarea de somn nu provoacă efecte dezastruoase.
În timpul experimentului, Randy a fost atent şi constant monitorizat de o echipă de cercetători şi medici condusă de psihologul William Dement, profesor doctor la Universitatea din Stanford.
Conform raportului final, după zece zile de nesomn, Randy Gardner era încă capabil să realizeze diferite sarcini complexe şi chiar a reuşit să îl învingă pe un coleg de-al său la pinball, un joc pe care cei doi îl jucau adesea, deşi comportamentul şi capacităţile cognitive îi fuseseră afectate.
Printre efectele stării de nesomn raportate de către medici, Randy suferea de probleme de concentrare, de halucinaţii, schimbări bruşte de dispoziţie şi de pierderea memoriei pe termen scurt. În cea de a 11-a zi, a fost rugat să scadă în mod repetat cifra şapte din 100. Randy a început scăderea, oprindu-se însă la 65. Întrebat de ce nu continuă, acesta a răspuns confuz că nu mai ţine minte ce trebuia să facă.
După încheierea maratonului de nesomn, Randy Gardner a dormit continuu timp de 15 ore şi, în câteva zile, viaţa i-a revenit la normal. Astfel, tânărul a reuşit să demonstreze că în anume condiţii de sănătate fizică şi mentală, privarea de somn nu aduce consecinţe dezastruoase asupra organismului, pe termen lung.
Omul care n-a dormit niciodată
În 1915, în timpul Primului Război Mondial, Paul Kern, un soldat al trupelor austro-ungare, a fost împuşcat în cap de un ostaş din armata ţaristă. Incidentul, aparent banal, a devenit celebru, ţinând prima pagină a ziarelor chiar şi peste decenii. Şi asta, pentru că glonţul ce pătrunsese în craniul soldatului, atingându-i lobul frontal, nu îi provocase moartea, ci doar imposibilitatea de a mai dormi. Anumiţi centri nervoşi ai creierului îi fuseseră afectaţi şi hipotalamusul nu mai reuşea să regleze ritmul de somn-veghe, fără însă ca funcţionarea normală a organismului să-i fie afectată.
Chiar şi în urma investigaţiilor cu raze X, medicii au ridicat neputincioşi din umeri, declarând că individul era condamnat la nesomn şi la o moarte ce va surveni cât de curând. Trecuseră însă 35 de ani şi Paul Kern era încă în viaţă, perfect sănătos, deşi nu aţipise nici măcar pentru o secundă de la incidentul din timpul războiului.
Toţi medicii din Budapesta care îl consultaseră susţineau uluiţi că ar fi trebuit să moară cu mult timp în urmă. Sistemul său nervos nu reacţiona nici chiar după ce i se administrau sedative, în ciuda cărora nu reuşea deloc să adoarmă.
Cu toate acestea, Kern era imun la oboseală, se simţea excelent, căci organismul său se adaptase perfect la starea de veghe. Aşa cum îl sfătuiseră medicii, în fiecare zi se întindea în pat şi închidea ochii două ore, pentru a-şi relaxa muşchii şi organele. “În timpul zilei, Paul Kern lucrează până la ora 18, într-un birou de avocatură. În timpul nopţii, când toată lumea doarme, Paul rămâne perfect treaz, citind şi studiind geografia, istoria, ştiinţele naturale. Orice om îl poate invidia, căci, practic, viaţa lui Paul Kern s-a dublat!” – se scria într-un articol apărut în cotidianul Népszava, în martie 1950.
Mortul viu
Cazul soldatului ungur care nu dormea niciodată nu este însă singular. În oraşul german Halle locuieşte un bărbat care, de 35 de ani, nu mai ştie ce înseamnă somnul. Deşi nu a mai dormit de peste trei decenii, Iacov Ţiperovici nu se simte niciodată obosit, este mereu bine dispus, plin de energie, radiind optimism şi sănătate şi, cel mai surprinzător, nu mai îmbătrâneşte!
Cazul său fenomenal a fost dezbătut în presa internaţională, s-au scris sute de articole şi s-au realizat zeci de documentare.
Povestea sa neobişnuită a început în 1979 când, la vârsta de 29 de ani, a fost otrăvit de către soţia lui. “Pe vremea aceea locuiam la Minsk, acolo unde m-am şi născut. Maria, soţia mea, era o femeie foarte geloasă. Încă din primii ani de căsnicie, m-a bănuit mereu, pe nedrept, că o înşel. Într-o bună zi, înnebunită de incertitudine, mi-a strecurat în paharul cu vin câteva picături de otravă.
Substanţa toxică şi-a făcut rapid efectul şi după câteva minute de la prima înghiţitură, mi-am pierdut cunoştinţa. Două ore mai târziu, când a realizat ce a săvârşit, Maria a sunat la serviciul de ambulanţă. Medicii de la Spitalul Municipal din Minsk, unde am fost dus, au declarat că funcţiile mele vitale, activitatea cardiacă şi respiraţia încetaseră. Mă aflam în stare de moarte clinică!”
Minutele treceau şi medicii, care depuneau toate eforturile de a readuce muribundul la viaţă, aproape că îşi pierduseră orice speranţă. După mai bine de o oră, inima lui a reînceput să bată, dar Iacov Ţiperovici şi-a revenit în simţiri abia după o săptămână. Medicii erau uluiţi de faptul că pacientul răsturnase toate canoanele medicinei. Ceea ce se petrecuse cu el părea absolut incredibil, căci atunci când inima încetează să mai pompeze sânge în organism, creierul începe să sufere leziuni grave şi, treptat, se instalează procesul ireversibil al morţii. Doar că în cazul lui Iacov Ţiperovici, printr-o minune, aceasta nu s-a întâmplat!
Când s-a trezit, a realizat că ceva neobişnuit se petrecuse cu el. Pentru o lungă perioadă de timp, nu a putut scoate nici măcar o vorbă, singura lui modalitate de comunicare cu cei din jur fiind pixul şi hârtia. De abia după un tratament de peste şase luni, Iacov şi-a revenit complet. Doar că acum totul era schimbat. Temperatura corpului său nu creştea mai mult de 33,5 grade, vocea îi era cu totul alta, mintea îi clocotea de gânduri ce îi păreau străine, în capul lui apăruseră de nicăieri cunoştinţe noi, din domenii necunoscute până atunci. Întreaga lume înconjurătoare îi părea complet diferită.
În scurt timp, Iacov a descoperit alte lucruri de neînţeles despre sine: nu îşi mai simţea trupul, era ca şi cum ar fi plutit constant, iar obiectele înconjurătoare deveniseră, brusc, mult mai uşoare decât înainte de incident. Dar cel mai ciudat era faptul că Iacov nu mai putea dormi absolut deloc. Mai mult decât atât, în primele luni după recuperare, nici măcar nu putea sta întins la orizontală, simţea ca şi cum o forţă nevăzută îl arunca în sus, în picioare.
Zilele treceau şi Iacov nu putea nicicum aţipi. Această stare de permanentă veghe l-a îngrozit. Se gândea că incidentul l-a lovit ca o pedeapsă pentru toate păcatele pe care le săvârşise.
Încercând să afle răspunsuri, s-a adresat celor mai luminate minţi de la Moscova. Academicieni şi profesori de renume l-au supus la zeci de teste, i-au scanat creierul, i-au verificat ficatul, rinichii, plămânii, glandele endocrine, inima. Rezultatele uluiau mereu specialiştii: Iacov Ţiperovici era un om perfect sănătos!
Săptămânile de nesomn s-au transformat în luni, iar lunile în ani. Zeci de ani fără somn! A trecut mult timp ca Iacov să înţeleagă că se poate trăi, şi încă foarte normal, în această stare de lipsă completă a somnului. “M-am împăcat cu soarta mea de-abia atunci când am încetat să simt scurgerea timpului. Acum, pentru mine, timpul pur şi simplu nu mai există. Zilele nu se mai împart în ore, în minute şi secunde, căci timpul este un proces indivizibil. Iar eu trăiesc în afara lui şi a graniţelor pe care noi, oamenii, i le impunem. Mai precis, nu mă mai las dominat de timp!”
Iacov Ţiperovici a avut nevoie de o experienţă dură pentru a învăţa să se împace cu timpul, pentru a conştientiza că limitele minţii nu sunt trasate decât de om, pentru a înţelege că organismul uman este o maşinărie fabuloasă, care se poate adapta la orice condiţii şi că doar de individ depind toate aceste lucruri. Conform teoriei sale, numai omul este cel care îşi abandonează trupul în stăpânirea acelor elemente pe care le socoteşte nevoi esenţiale: somn, apă, hrană… “Sunt absolut convins că aşa cum eu am învins somnul şi, ca o consecinţă, timpul, tot astfel pot fi înfrânte şi celelalte necesităţi pe care omul le consideră vitale”.
