Un răspuns pentru Ludovic Orban: Miorița, Irozii și Nerozii
Președintele PNL, Ludovic Orban, a anunțat recent că ar dori scoaterea baladei „Miorița” din programa școlară, pe motiv că elevii s-ar molipsi de la atitudinea „fatalistă” a ciobănașului. Ideea liberalului nu este nouă, aceasta fiind propusă și de autorii unei petiții eșuate de-acum trei ani.
Primul care a propus această soluție a fost Mihail Neamțu, în 2011. Într-un articol publicat pe platforma Contributors, Neamțu cerea, nici mai mult, nici mai puțin, decât eutanasierea Mioriței și înlocuirea ei cu șeriful.
„Cum ar fi arătat România dacă în locul ciobănașului am fi făcut portretul omului legii – șeriful omniprezent în mitologia britanică, islandeză sau americană? Dar dacă școlarii noștri ar prețui valoarea independenței iar nu omul docil în fața oricărui verdict al soartei (y compris moartea). Dacă în locul baciului moldovean (peregrin și anonim) am fi brodat pe tema libertății (visul american din perioada 1650-1800)? Nu am fi elogiat poate determinarea, voința și simțul misiunii? Cum să pregătești câmpul de luptă evocând plânsul Mioriței? N-a omorât aplecarea spre meditația nevolnică și simțul pentru abordarea frontală, pentru reacția directă și hotărâtă?
Când cineva îți prevestește moartea violentă, trebuie să lupți fie cu ucigașul-prezumtiv, fie cu rău-vestitorul. Miorița îi oferă baciului informații prețioase, dar nu-l ajută. Colinda păcurarului exclude orice strategie combativă. Ar fi fost bine pentru noi toți ca ciobanul mioritic să-și elimine adversarii. Dacă oița laie, laie-bucălaie s-ar fi opus, trebuia să-și caute un câine. Nu e nimic sublim sau genial într-un act elementar de rezistență.
Reveria pastorală în fața decesului prematur e poate mai seducătoare decât reacția prompt-masculină a unui șerif dotat cu revolver și muniție (din rațiuni legitime de auto-apărare). Și totuși: baciul ungurean și cu cel vrâncean s-ar fi răzgândit, chiar dacă superba nuntă stelară s-ar fi amânat (prin absența mirelui). Poate că înlocuirea ciobanului cu șeriful ar fi împiedicat colectivizarea satelor după 1947. Oricum, pentru a gândi viitorul României trebuie să rescriem istoria mentalităților balcanice. Miorița – ca arhetip sau metaforă – nu trebuie câtuși de puțin clonată, ci eutanasiată. (Dacă ecologiștii vor cere ca bietul animal să nu sufere, atunci să-i schimbăm măcar gena și să-i controlăm mutațiile culturale)”, spunea el.
Tot atunci, eseistul și cercetătorul Mircea Platon îi răspundea lui Neamțu printr-un text prin care arăta că mentalitatea ciobanului nu este deloc fatalistă. Eseul se intitulează „Miorița, irozii și nerozii” și a fost publicat pe blogul lui Alexandru Racu. Iată-l:
1. Când ați citit ultima dată „Miorița”? Mai citiți-o o dată, de Crăciun. Cu atenție, fără a lăsa clișeele să o ia înaintea lecturii. Uitați pentru câteva momente de „atitudinea resemnată a ciobănașului în fața morții”. Uitați și de „nunta cosmică”. Ce ne spune textul baladei? Că, din trei „ciobănei”, doi – „cel ungurean și cu cel vrâncean” – s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe „baciul moldovean”: „Că-i mai ortoman/ Ș-are oi mai multe,/ Mândre și cornute,/ Și cai învățați,/ Și câni mai bărbați.” Miorița îi dă de știre baciului moldovean despre planurile mișeilor săi tovarăși și îl îndeamnă să-și cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: „Stăpâne, stăpâne,/ Îti cheamă ș-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Și cel mai frățesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Și cu cel vrâncean!”
Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriței modul în care se va apăra de atacul „prietenilor” invidioși și lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-și sumețește cu anticipație mușchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-și plângă de milă. Ciobanul moldovean îi spune Mioriței doar că, în cazul morții sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri:
1. de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis;
2. de liniștirea turmei;
3. de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.
2. Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric și degradați moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societățile patriarhale, țărănești-aristocratice, fie el cavaler, răzeș sau samurai. Ceasul morții e parte a unei vieți trăite cum-se-cade. Omul care trăiește după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil și iubitor:
1. față de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul);
2. față de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă);
3. față de ucigași, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea așeza pe drumul ispășirii păcatului.
Ciobanul trage nădejde că, minunați de „năzdrăvănia” Mioriței, ucigașii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte și ce le-a transmis Miorița prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănașului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îți cere să nu ucizi îți cere și să respecți lucrurile lăsate cu limbă de moarte.
3. Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamnă că e „resemnat” să moară, ci doar că e hotărât să moară așa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privința posterității sale, pe atât e de vag în privința modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în fața morții. Un om care se îngrijește atât de mult de ce se va întâmpla cu el și ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu ușurință – din leneșă resemnare sau lașă neputință – viața. Pregătirile de moarte ale ciobănașului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănașului, ci doar le desăvârșesc. Încleștarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriței. Ciobănașul îi spune deci Mioriței doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu știm nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăși, pe altcineva, cum ar fi câinele „frățesc”. Știind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănașul ar putea foarte bine hotărî să nu își expună prietenii. Lucru de înțeles la un om de delicatețea sufletească a ciobănașului.
4. Ca om al rânduielii, ciobănașul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod și să ducă un anumit mod de viață chiar și în condiții de „frontieră”, de loc frumos, dar ne-așezat, fără de nume și fără de lege. Un caracter tranzacțional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptățit de împrejurări să acționeze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-așezării, a rătăcirii geografice și valorice perpetue.
Ciobănașul însă înțelege să descalece „piciorul de plai” prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar și, mort fiind, ucigașilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migrației etice, a vremelniciei. Un erou tranzacțional, unul care și-ar fi negociat viața în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca și cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite și maimuțărite), un om care bântuie (geografic) și e bântuit (sufletește). Un om răscolit de trădare și crimă.
5. Comuniștii îl voiau pe ciobănaș un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic și științific.
Neoliberalii îl iau pe ciobănaș drept un simbol al „fatalismului” și cer „eutanasierea” Mioriței în numele freneziei tranzacționale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Miorița? Cine e Miorița? E martorul.
Dacă ciobănașul cade răpus, Miorița e martorul crimei comise împotriva ciobănașului moldovean. Dacă ciobănașul moldovean biruie complotul ticăloșilor bicisnici într-ale oieritului, dar meșteri în invidie, lăcomie și asasinate, atunci Miorița e martora curățeniei sufletești a ciobănașului. Oricum ar fi, Miorița e martorul unei nevinovății ucise de doi oameni care și-au făcut destin din interval și etică din rătăcire, troc, prădare și trădare. Dacă „eutanasiem” Miorița, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmașii asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănașului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de „misticism” sau, de ce nu, de „naționalism liturgic”. Importanța Mioriței e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creație populară românească închinată martorului și mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii și de a-și învăța semenii cum să înțeleagă și să prețuiască omul care și-a făcut datoria.
6. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriței în favoarea slăvirii unui erou tranzacțional e un om josnic, un Irod.
Oricine cheamă la eutanasierea Mioriței pentru a putea pune în loc mitul „șerifului” e un analfabet cultural, un nerod care nu întelege nici ce citește, nici ce trăiește.
„Statul minimal” și „patriotismul minimal” aferent (nu înțeleg de ce nu și „salariul minimal” pentru politrucii care ne poartă grija) par a fi din ce în ce mai evident preocuparea oamenilor de bun-simț minimal.
Românii și cultura lor sunt eutanasiați de bacii nemțeni deciși să ne descotorosească definitiv de „racilele” trecutului: dacă pensionarii sunt redenumiți „România care cerșește” și „eutanasiați” bugetar în numele statului minimal neoliberal, valorile culturale ne sunt „demitizate” și eutanasiate logoreic în numele patriotismului minimal și al valorilor tranzacționale, de bișnițari politici, ale elitelor care ne bântuie.
Sunt anumite duhuri „noi” care duhnesc a vechi, a bolșevism. Și există o anumită Românie veche care e veșnic nouă, proaspătă. Cine înțelege acest lucru înțelege și ce vreau să spun atunci când urez tuturor cititorilor mei „Crăciun cu pace și bucurie!” și un an mai proaspăt decât ăsta. Un an în care copiii, bătrânii și oamenii onești să nu mai fie „eutanasiați” laolaltă cu adevărul.
autor ANDREI NICOLAE
