Un om fantastic (196)
15.
Herbert Rebhahn lua cuvantul:
“Inainte de a incepe, sa ne rugam.”
Impreuna mainile grasute si rozalii si-si pleca voluminosul cap, tot rozaliu si cu par blond, sprancene blonde si barbuta blonda. Si prefectul de politie Katting, printul von Wolkov, Erich Werthe si sotia sa plecara capetele si-si impreunara mainile. Thomas se uita la Bastian, ii dadu un sut pe sub masa, dupa care proceda ca ceilalti.
Printul von Wlkov era un om in varsta, uscativ, arogant, cu pielea ca pergamentul si tacut. Prefectul de politie Wilhelm Katting arata ca un functionar de banca precaut si corect, cu o salarizare de nivel mediu. Ochii binefacatorului Rebhahn zburara, dupa rugaciunea tacuta, iute peste masa.
“Aha, placinta cu ceapa. Ce delicatesa !”
Intinse mana si se servi.Printul smochinit mesteca precaut, inghiti si spuse:
“Minunata placinta. Asa o facea si mama. Felicitari, stimata doamna.”
“Trebuie sa il felicitati pe domnul Lieven, el a facut-o”, spuse Luise Werthe.
Thomas simti deodata trei perechi de ochi atintiti asupra sa. Priviri reci, cercetatoare, fara pic de simpatie. Prefectul de politie, printul si filantropul il priveau – ei bine, la fel cum ar fi privit trei comisari de la sectia criminalistica pe un raufacator arestat.
Lui Thomas ii pieri pofta de a manca din propriile placinte. Plimba bucatica de placinta prin gura. Cest Rebhahn ii devenea, pe clipa ce trecea, tot mai antipatic.
Bastian spuse in germana sa greoaie:
“Vrem sa multumeste si pentru ca sarmanta madame Werthe este pe lume si asta vin bun cu care inchin la ea. Messieurs !”
Cu totii ridicara paharele si inchinara in cinstea Luisei Werthe, care se imbujora la fata.
Spuse cu o usoara amaraciune in glas:
“A fost vointa lui Dumnezeu ca acest vin sa se faca aici. O fi tot vointa lui Dumnezeu sa nu-l putem vinde?”
Rebhahn interveni onctuos:
“Sunt vremuri ale incercarii peste care trebuie sa trecem, stimata doamna. Noi cu totii. O duc eu mai bine? Nu stau si eu cu vinul nevandut?”
Luisa continua tema:
“Nici nu vreau sa mai zic ceva despre vinul nostru care zace in depozite, fra vanzare. Dar oare care sa fie treaba cu vinul italian? Vreau sa spun: asta este o josnica manevra si o opera frauduloasa. E o …”
“Luise, te rog !”, interveniWerthe sever. Thomas observa schimbul de priviri dintre Rebhahn, print si politist. Se uita la Bastian. Si acesta observase schimbul de priviri al celor trei. Thomas, servindu-se cu placinta, intreba candid:
“Vinul italian? Ce e cu el?”
Cei trei schimbara din nou o privire. Thomas se intreba: oare batranul meu Werthe a orbit? Pe astia ii socoteste prietenii sai? Nici ingropat n-as vrea sa fiu langa ei !
Rebhahn il privi pe Thomas cu ochi albastri lucitori si raspunse cu voce ferma:
“De un an incoace Germania este inundata de mii si mii de litri de vinuri italienesti ieftine. Vinurile astea ne ruineaza. Pentru ca oamenii prefera sa le cumpere pe acestea mai ieftine si nu pe ale noastre. De unde vin aceste vinuri? Nimeni nu stie. Cine le importa? Nimeni nu stie.”
Thomas interveni:
“Un moment, stiu ca nu se elibereaza licente de import pentru vinuri – parca asa mi-ati spus ieri, domnule Werthe.
Acesta hohoti fortat:
“Am spus, da. Oficial nici nu exista asa ceva. La Frankfurt isi are sediul o comisie americana care se cheama JEIA. Doar ea elibereaza licente de import. Si pentru vinuri nu elibereaza. In orice caz nu pe moment.”
“Intr-adevar, nu elibereaza, domnule colonel”, interveni tot onctuos prietenul refugiatilor si crestinul de parada Rebhahn.
“Nu vrem si nici nu ne gandim sa-I suspectam pe cinstitii si incoruptibilii ofiteri americani, nu-I asa?”
“Pentru numele lui Dumnezeu !”, exclama Werthe speriat.
Thomas isi spuse: bietul de tine, te-ai ramolit chiar in halul asta?
In acea noapte, pe un deal din preajma oraselului, avu loc urmatorul dialog:
“Asculta, Bastian batrane, tie nu-ti vine sa boresti cand il vezi pe Rebhahn asta?”
“Asa cum imi vine mie nici nu poate sa-ti vina tie ! S-apoi uita-te si la ceilalti doi tipi !”
“Sarmanul, batranul Werthe – si astia I-au imprumutat bani – iar el le este indatorat gangsterilor astora.”
“As vrea sa te intreb ceva – imi dai voie?”
“Hai, copilas de aur, zi-i !”
“Daca si el sta cu vinul prin beciuri, daca nici lui nu i se da licenta de import pentru vinuri – cum de o duce acest monsieur Rebhahn atat de bine incat isi permite sa imparta sume uriase printre refugiati?”
Thomas spuse:
“Da, la asta m-am gandit si eu. Si ca sa aflu raspunsul si sa-l pot ajuta – sper – pe prietenul meu Werthe, va trebui sa ma duc un pic pana in Italia … “
(va urma)
Dan Bota
