Un om fantastic (193)
12.
Cel mai bine ar fi sa caut o franghie rezistenta cu care sa ma impusc, reflecta Thomas melancolic. Cum sa fac sa ies si eu, in sfarsit, din tot balamucul acesta? Se furisa primprejur, ingrijorat si deprimat, zile la rand. Cand se intoarse, in noaptea de 18 mai, dintr-o vizita la Dunia, aproape ca se tari, gemand, pana la baie. In nervozitatea sa trase in asa hal de usita dulapiorului cu medicamente, incat acesta se desprinse din perete si cazu bubuind pe podea.
Bastian aparu buimacit de somn si impiedicandu-se:
“Ce naiba s-a intamplat, baiete?”
Prietenul nostru gemu:
“Brom … Trebuie sa iau bromura, ca sa ma linistesc.”
“Vii de la Dunia?”
“Da. Imagineaza-ti – a anuntat casatoria noastra. Tu vei fi unul dintre martori. Toata chestia va avea loc peste patru saptamani. Dupa aia mai vrea si copii. Cinci. Si asta cat se poate de repede … Bastian, sunt pierdut daca nu se intampla cat mai urgent ceva – IMEDIAT si de urgenta, ma auzi?”
“Te-am auzit. Bea mai intai chestia asta. Mie mi-a venit o idee. Poate reusesc. Dar am nevoie de vreo trei-patru zile.”
“Nu te grabi”, spuse Thomas.
Bastian disparu. Se intoarse dupa sase zile. Era nespus de tacut.
“Deschide, omule, odata pliscul ! Ai reusit sa faci ceva?”, il imbpldi nefericitul logodnic.
“Ramane de vazut”, raspunse Bastian.
Asta se petrecuse pe 25 mai. Thomas nu primi in acea zi niciun semn de viata de la Dunia si nici in urmatoarea. Seara se duse sa ii faca o vizita, dar nu o gasi acasa.
Pe 27 mai, in jurul orelor 18,15, telefonul din locuinta sa dadu semne de viata. Thomas ridica receptorul si nu auzi la inceput decat un groaznic vuiet si vajait, voci si zgomot de motoare.
Deodata auzi vocea Duniei, inecata in lacrimi, disperata:
“Inimioara mea – iubitul meu …”
“Dunia, unde esti?”
“In Frankfurt – la aeroport – in biroul polisiei militare …”
“Biroul politiei militare?”
Suspine la Frankfurt. Dupa care:
“Plec in America, iubitule …”
Thomas cazu pe un scaun.
“Tu – ce?”
“Avionul meu pleaca peste zece minute … Ah, sunt asa de nefericita … Dar e vorba de viata mea. Ma omoara daca raman aici …”
“Te omoara”, repeta Thomas prosteste.
Bastian intra fredonand, se duse la dulapiorul-bar si-si turna un whisky. Intre timp Thomas auzi din nou vocea Duniei:
“Mi-au trimis scrisori de amenintare – m-au atacat, aproape ca m-au sugrumat – au spus ca ma omoara pentru ca nu m-am intors acasa – si americanii spun asta.”
“SI americanii?”
“Nu asa cum crezi tu ! Plec in America din ordinul Departamentului de Stat – in siguranta … Nu uita ca barbatul meu e general sovietic…”
“Dunia, de ce nu mi-ai spus toate astea?”
“N-am vrut sa te pun si pe tine in pericol. Si nici n-am avut voie sa vorbesc cu cineva.”
Dunia vorbea in mare viteza Pe Thomas il lua cu ameteala. Dunia vorbea despre iubire si revedere, despre fidelitate vesnica si comuniune, chiar despartiti fiind de un ocean. Si ca final:
“…trebuie sa inchid, dragostea mea. Ma asteapta avionul … Ramai cu bine …”
“Cu bine”, spuse Thomas. Legatura se intrerupse. Thomas puse receptorul in furca.
Apoi se holba la Bastian si-si umezi buzele cu limba:
“Da-mi si mie sa beau ceva. Si misca-te mai cu suflet. Asta a fost opera ta – da?”
Bastian aproba din cap.
“Si nici nu a fost asa de greu, micutule.”
Nu, nici n-a fost CHIAR ASA de greu. Mai ales dupa ce Bastian descoperi existenta, in apropiere de Nuernberg, a unui mare lagar cu straini refugiati. Se numea ‘Lagarul Valka’. Credinciosul prieten se duse acolo …
Prin dezolanta imprejurime a dezolantului lagar se gaseau multe carciumioare. Bastian gasi, dupa trei seri de cautari, doi domni care acceptara, contra unei remuneratii rezonabile, sa conceapa cateva scrisori de amenintare in ruseste. Se aratara si dispusi sa vina la Wiesbaden unde sa insceneze o mica efractie, sa sugrume putin o anumita dama si s-o bage cum trebuie in sperieti.
“… si ai vazut reactia”, isi termina Bastian relatarea, frecandu-si multumit mainile.
“BASTIAN !”, striga Thomas la el.
“Dunia a fost sugrumata garantat nepericulos. I-am bagat bine in cap Ivanului ca dama n-are voie sa pateasca ceva rau.”
“Urgent inca un whisky, sec !”, gemu Thomas.
“Cu placere. Recunosc, n-a fost cea mai fina metoda …”
“BARBARA a fost !”
“… dar tin prea mult la tine, batrane. Te si vedeam cu cinci copii … Poti sa ma ierti?”
Ceva mai tarziu, spre seara, discutara si faurira planuri de viitor. Astfel Thomas ajunse sa vorbeasca despre o noua afacere.
“Am facut aici o gramada de bani. Trebuie sa-i investim – si cat mai repede.”
“De ce cat mai repede?”
“Am ca auzit eu cate ceva … Crede-ma, trebuie sa actionam rapid. Vom cumpara masini. Americane. De toate marcile:Pontiac, Cadillac si altele.”
Thomas dezvolta tema. Un dolar face acuma cam 200 de Reichsmark. Ei bie, avem bani destui. Bineinteles ca, in calitate de cetatean german, nu mi se elibereaza licenta de import pentru masini americane. Nu-i nimic. Cunoscand un marunt functionar al Guvernului Militar, care tocmai se retragea din serviciul activ, totul se aranja.Tipul se numea Jackson Taylor. Lui i s-ar elibera licenta de import Mister Taylor va deschide un magazin auto la Hamburg , si va vinde automobile – pentru noi.”
“Cui va vinde? Astia aici nu au nici un chior.”
“Asta se va schimba in curand.”
“Si cate masini vrei sa cumperi?”
“Asa, cam vreo suta.”
“Iisuse ! Si le aduci imediat incoace?”
“Da. Nu. Vreau sa le cumpar si sa le aduc incoace. Dar poate nu imediat.”
“Dar cand?”
“Asta depinde de cand se va petrece chestia pe care am aflat-o.”
“Ce chestie?”
Thomas ii spuse ce chestie …
(va urma)
Dan Bota
