Un om fantastic (192)
11.
Societatea ‘Ahazian’ vandu, pentru inceput, domnilor Pangalos si Ho Irawadi cate 2.000 kilograme de atebrina, un medicament impotriva malariei, din fostul stoc al Wehrmachtului. Pe ambalaje mai tronau inca, bine imprimate, vulturul german si zvastica. Astea trebuiau sa dispara. Disparura la o reambalare efectuata intr-o fabrica de medicamente. Acuma puteau fi imbarcate si expediate.
Ceea ce in cazul atebrinei fusese o joaca de copii se dovedi, in privinta castilor coloniale pe care doreau sa le cumpere domnii Pangalos si Ho Irawadi, a fi o problema de nerezolvat. Castile se gaseau aici, in stoc. Dar cu zvastica pe ele. Domnii Pangalos si Ho Irawadi doreau fiecare cate 30.000 de bucati. Dar cum sa le livrezi asa, cu insemnele naziste pe ele? Iar zvasticile erau asa de bine stantate, incat erau de neindepartat. In aceasta imprejurare domnii asociati se abtinura de la tranzactionarea lor.
Ce ne facem cu acest rahat de casti, isi tot storcea Thomas creierii. Isi stoarse astfel creierii zile dupa zile.
Si iata ideea salvatoare !
In interiorul castilor se gaseau splendide captuseli. Absolut noi, calitate a-ntaia. Inintreaga industrie germana de palarii nu se gasea nici fasiuta de material pentru captuseala.
Thomas lua legatura cu factorii de conducere din bransa. Si castile disparura din stoc la fel ca painea calda.
In acest fel ‘Societatea Ahazian’ castiga cu vanzarea captuselii cu mult mai mult decat ar fi scos cu vanzarea castilor. Iar Thomas reusi astfel sa revigoreze industria de palarii a Germaniei postbelice.
Cu toate astea era muncit de griji – nu in ce priveste afacerile.
Thomas simtea cum Dunia il vlaguia tot mai mult. Tot timpul ii facea scene. Din dragoste. Din gelozie. Era tulburatoare si era istovitoare. Thomas se impaca si se certa cu ea si iar se impaca. Era cea mai smintita perioada a vietii sale.
Bastian incepu sa-si faca griji.
“Nu se mai poate continua asa, baiete. Dama te da gata.”
“Si ce-ai vrea sa fac? N-o pot alunga. N-ar pleca.”
“Ba sa vezi ca o sa plece !”
“Da, la politie.”
“La naiba, trebuie sa te gandesti si ti la viitor, mai omule !”
“Ba ma gandesc, ma gandesc intr-una. Si asa afacerile de pe aici au inceput sa scartaie. O sa trebuiasca sa o stergem la un moment dat. Si s-ar putea sa fie asa, pe nepusa masa, intelegi – si ar fi asa, prea deodata, pentru Dunia.”
“Stiu eu ce sa mai zic?”, spuse Bastian.
Dupa care vandura grecilor si indochinezilor rulmenti. Si tractoare. Si jeepuri. Si pluguri. Si alte utilaje agricole.
“Cu astea nu se pot apuca sa faca belele”, spuse Thomas in timp ce privea de la fereastra biroului sau muntii de ruine ale orasului.
Orasul arata de parca niciodata nu-si va mai putea reveni. Aici locuisera inainte de razboi numai oameni avuti. Acuma Wiesbaden era orasul rentierilor saraci, care traiau printre ruine.
Dupa cativa ani se facu oficial evaluarea ‘cantitatii’ de ruine:600.000 metri cubi. Municipalitatea plati, pana la reforma monetara, 3,36 milioane Reichsmark pentru indepartarea ruinelor.Muncitori si asa-numitele ‘femei ale ruinelor’ munceau cot la cot cu alte categorii sociale de cetateni ai orasului. Si Thomas Lieven cu cei doi prieteni ai sai participara la actiuni. Luara asta drept o variatie la treburile lor cotidiene.
In toamna lui 1947 descoperira ca se putea croi dintr-un sac de dormit americat o splendida pereche de pantaloni. Aveau in stoc 40.000 de asemenea saci. Si astazi se mai vorbeste prin sudul Germaniei, printre cei din bransa, de afluxul de material si de comenzi de pantaloni din noiembrie 1947 …
Incununarea activitatii lor se petrecu in primavara lui 1948 cu vanzarea armamentului.
Intre timp armamentul fusese ‘preparat’, asa ca lazile cu vaselina si cu gloante umplute cu rumegus fura imbarcate. Navele cu destinatia Grecia si Indochina ridicara ancora si parasira portul.
Thomas isi spuse: o buna bucata de vreme navele vor fi pe drum. Asa ca isi lichida, pe indelete si in liniste, afacerile de aici si isi inchise birourile cam in perioada in care diferite studiouri de filme le deschideau pe ale lor in acest oras.
Temele si titlurile filmelor turnate la Wiesbaden erau insidios-insignifiante, dezolant-vesele sau garantat anodine, in sensul reeducarii germanilor. Aparura filme si titluri ca:’Noaptea nuntii in paradis’, ‘Cand o femeie iubeste’,’Tigrul Akbar’,’Visuri ucigase’.
“A cam venit vremea sa o stergem, batrane”, ii spuse Thomas lui Bastian pe 14 iunie 1948.
“Tu ce crezi ca vor face grecii si indochinezii cand vor descoperi smenul?”
“Ne vor lichida, in caz ca ne prind”, raspunse Thomas.
Cumparatorii armamentului nu-I prinsera pe Thomas si pe Bastian. In schimb, intre anii 1948 si 1956, se petrecura in Germania Federala cateva crime ciudate, dupa cum ne putem aminti. Agenti straini pusera mana pe cativa traficanti de arme autentici. Acestora li se plasara bombe prin automobile. Sau fura pur si simplu impuscati in plina strada si in plina zi.
Thomas filozofa cu prilejul unui asemenea eveniment macabru:
“Cine furnizeaza violenta , moare de moarte violenta. NOI am vandut vaselina. NOI traim …”
Asta, dupa cum am aratat, s-a petrecut ceva mai tarziu. Dar pe 14 mai 1948 Thomas avu parte de o surpriza care il facu, pe moment, sa creada ca i-a sunat ceasul. Era pe la vremea pranzului cand se auzi soneria de la intrare.. Bastian se duse sa deschida. Se intoarse cu fata ca de ceara:
“Doi domni de la Comisia Militara Sovietica.”
“Doamne atotputernic !”, exclama Thomas.
Cei doi isi facura aparitia. Severi, plini de importanta. In mantai de piele, in ciuda caldurii de afara. Si pe Thomas il trecura toate caldurile. Dupa care I se facu un frig de iarna.
Gata. S-a terminat. M-au gasit.
Unul dintre sovietici spuse:
“Bunnna zzziua. Gherrr Ghelllerrr?”
“Da.”
“Noi chautham doamna Dunia Melanin. Spus, ea este la Thumneavoassstrrra.”
Thomas isi aduna stapanirea de sine.
“Pai, hm, eh …Dama se afla intamplator aici.”
“Perrrmiteti vorrrbimh cu ea? Numai, da, numai intrhe noi?”
“Dar va rog”, spuse Thomas. Ii conduse pe cei doi intr-o incapere in care Dunia isi aranja manichiura.
Domnii in mantai de piele plecara dupa zece minute – severi, plini de importanta.
Bastian si Thomas navalira la Dunia.
“Ce s-a intamplat?”
Blonda frumusete, scotand un strigat triumfator, sari de gatul lui Thomas cu atata elan, incat acesta era cat pe ce sa-si piarda echilibrul.
“Asta-I cea mai fericita zi din viata mea !”
Un sarut.
“Inimioara mea !”
Alt sarut.
“Tu, numai tu al meu !”
Iar sarut.
“Ne putem casatori !”
Bastian facu ochii cat cepele.
Thomas balbai:
“Noi putem ce?”
“Sa ne casatorim !”
“Dar, Dunia, tu ESTI casatorita !”
“Nu mai sunt. De doua minute nu mai sunt. Domnii de adineauri m-au somat sa ma intorc imediat acasa. In numele unei instante la care barbatul meu a inaintat o actiune de divort. Am refuzat sa ma duc inapoi. La care domnii au spus:’In cazul acesta casatoria dumneavoastra este, din aceasta clipa, desfacuta si nula’. Uite, poftim actul.”
“Nu stiu sa citesc ruseste”, spuse Thomas.
Totul incepu sa se invarta in jurul lui. Se uita la radioasa Dunia. Il privi pe Bastian, care era galben ca ceara.
Na, pofta buna, isi spuse el. Si cargourile cu gloante pline cu rumegus si lazile cu vaselina pe post de arme se afla in larg.
Cerule, ajuta-ma !
(va urma)
Dan Bota
