Un om fantastic (140)

Un om fantastic (140)

0 67

15.

Rapidul de Marsilia, cu plecarea din Paris la orele 21,50, avea in compunere trei vagoane de dormit.Compartimentele vecine aflate pe la milocul unuia din aceste vagoane fusesera retinute in seara de 17 septembrie 1943 pentru membri ai Abwehrului.
Cu zece minute inainte de plecarea trenului isi facu aparitia pe culoarul acestui vagon un elegant domn in civil, insotit de o tanara doamna. Domnul ii facu un semn insotitorului de vagon. Doamna purta un mantou din din par de camila, avea gulerul ridicat, iar pe cap putea fi admirata o palarie cu boruri barbatesti, la moda atunci. Cu greu I se puteau vedea trasaturile fetei. Domnul ii arata conductorului tichetele de rezervare a locurilor si ii strecura discret o bancnota maricica in mana.
“Multumesc, monsieur, aduc imediat paharele …”
Conductorul deschise usile compartimentelor. Intr-unul din ele se afla o frapiera de argint cu o sticla de Veuve Cliquot pusa la gheata. Pe masuta de la fereastra se gasea o vaza cu 20 de garoafe rosii. Usa de legatura dintre compartimente era deschisa.
Thomas inchise usile spre culoar. Yvonne Dechamps isi scoase palaria. Din nou se inrosi puternic la fata.
“Si cat v-am rugat si interzis sa rositi !”, spuse Thomas.
Ridica storul de la fereastra si privi afara. Pe peron tocmai treceau doi subofiteri din Wehrmacht constituiti in patrula de paza si control a trenurilor. Thomas cobori din nou storul.
“Ce e? De ce ma priviti asa? Nu cumva am tradat iarasi Franta?”
“Sampania – florile … De ce ati facut asta?”
“Ca sa va mai linistiti putin. Dumnezeule, sunteti un ghem de nervi ! Tresariti la orice zgomot. Va uitati dupa fiecare tip ce trece prin preajma. Si cand te gandesti ca nu vi se poate intampla nimic. Va numiti Madeleine Noel si sunteti agenta a Abwehrului si aveti legitimatia corespunzatoare.”
Thomas fusese nevoit, pentru a face rost de aceasta legitimatie, sa-si bata o zi intreaga gura intr-o camera a hotelului Lutetia. Colonelul Werthe sfarsi clatinand capul si oftand:
“Lieven, sunteti groparul Abwehrului Paris. Tocmai unul ca dumneavoastra ne mai lipsea !”
Dar in acel moment critic prietenul nostru primi ajutor de unde se astepta mai putin. Maiorul Brenner, pana nu demult suspiciosul sau rival, acuma admiratorul sau, interveni:
“Cu respect imi cer permisiunea: Sonderfuehrer Lieven a propus si in cazul Maquis Crozant metode mai putin obisnuite – si cu ele a repurtat succesul.”
Micutul maior Brenner, cu cararea sa impecabila, privi pe langa rama ochelarilor spre epoletele din stanga, unde pana nu demult tronau trese de simplu capitan:
Daca acest Ferroud isi da intr-adevar drumul la gura …”
“Si asta o va face daca scap fata de necazuri”, interveni Thomas si-I facu lui Brenner cu ochiul.
“… cine stie ce chestii mai scoatem la iveala, domnule colonel”, adauga Brenner.
I se taie respiratia la gandul ca, in cazul unor noi succese – o, Doamne – il asteapta urmatorul grad, cel de locotenent-colonel.
Werthe ceda in cele din urma.
“Ei bine, veti primi legitimatia. Dar cu conditia sa conduceti dama pana la Marsilia. Stati langa ea pana o vedeti in avionul de Lisabona, intelegeti? Asta ar mai lipsi, sa o umfle SD-ul si sa afle ca partizani francezi sunt scosi din tara de Abwehr.”
Maiorul Brenner il privi pe Thomas cu netarmurita admiratie. Ce tip ! Un tip de milioane ! De-as putea fi si eu ca el. De fapt, de ce nu? Maiorul Brenner hotari in sinea sa ca, la prima ocazie, sa dovedeasca faptul ca si el poate fi un tip de milioane …
Da, acesta a fost prologul momentului in care, cu cinci minute inaintea plecarii trenului, la usa compartimentului nr.17 batu insotitorul Emile pentru a aduce doua cupe de sampanie.
“Intra !”, striga Thomas.
Emile deschise usa. Fu nevoit sa o deschida de tot pentru a-I permite sa treaca, pe culoar, unei dame nespus de desirate si slabe, care, dupa ce condusese o alta dama la tren, vroia sa paraseasca vagonul.
Dama care tocmai trecu prin dreptul compartimentului cu usa larg deschisa si in care se gaseau alaturi Thomas Lieven si Yvonne Dechamps purta uniforma unei Stabshauptfuehrerin a Serviciului German pentru Munca. Parul incolor il purta ridicat intr-un coc, pe jacheta uniformei trona insigna aurita a partidului, la gat, unde se incheia austera bluza, era prinsa o brosa grea, din fier forjat. Stabshauptfuehrerin Mielcke, referenta personala a Reichsarbeitafuehrerului Hierl, purta ciorapi de lana impletiti si pantofi plati, tot maro.
O toana a soartei vru ca ea sa treaca prin dreptul compartimentului ocupat de Thomas Lieven exact in momentul in care insotitorul de vagon Emile deschisese usa. Ar fi putut sa treaca putin mai inainte, sau putin dupa, sau deloc. Dar ea trecu in cea mai nefericita dintre toate clipele. Il vazu si-l recunoscu pe acest tip cu care avusese, cu cateva saptamani in urma, acea groaznica disputa. O vazu langa el pe tanara si frumoasa femeie. Si alta toana a soartei vru ca Thomas Lieven sa nu o vada pe Stabshauptfuehrerin Mielcke, caci statea aproape cu spatele spre usa. In clipa urmatoare Mielcke disparu pe culoar …
Thomas exclama bucuros:
“Aha, paharele ! Lasa, Emile, desfac eu sticla.”
Thomas asta si facu, si erau la primul pahar, cu doua minute inainte de plecarea trenului, cand in compartiment isi facu aparitia patrula formata din cei doi subofiteri, vazuti mai inainte pe peron.
Yvonne dovedi acuma ca nu era numai isterica, ci putea fi si calma. Cei doi din patrula fura foarte politicosi. Verificara legitimatiile, le inapoiara, salutara urand calatorie placuta, apoi disparura.
“Poftim, vezi? Totul merge ca uns”, spuse Thomas.
Cei doi militari ai patrulei se indreptara, dupa parasirea vagonului, spre un capat al peronului unde ii astepta Stabshauptfuehrerin, cea care le ceruse sa verifice pe ocupantii compartimentului cu numarul 17. Unul dintre militari spuse:
“Cei doi sunt in regula, Stabshauptfuehrerin.Abwehr Paris amandoi. Un anume Thomas Lieven si o anume Madeleine Noel.”
“Madeleine Noel, asaasaasa. Ambii Abwehr Paris. Multumesc !”, repeta Stabshauptfuehrerin de cateva ori, in timp ce pe peron se auzeau tignale, usi inchizandu-se aburul locomotivei care pornea si scartaitul osiilor.
Privi in urma trenului si un ranjet pe post de suras ii stramba gura. In felul acesta zambise Stabshauptfuehrerin Mielcke ultimadata in august 1942 la Berlin, la o receptie in cancelaria Reichului. Cu acea ocazie Heinrich Himmler spusese un banc despre polonezi.

(va urma)

Dan Bota

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.