Un marinar român lângă Strâmtoarea Ormuz!
În aceste zile, în Golful Persic, se trage din nou în nave.
Pe rutele maritime nu vezi cruci, ca pe șoselele din România.
…Dar ele există. Sunt în memoria noastră.
Dacă pe mare ar exista marcaje ca pe marginea drumurilor, poate ar trebui să citești nume de nave.
Sadu – 15 morți
Unirea – 1 mort
Independența – 43 morți
Topoloveni – 11 morți
Apoi alte nume care, pentru marinari, nu sunt doar nave, ci locuri pe hartă:
Scăieni, Fălticeni, Covasna, Călărași, Smârdan, Motru, Mărășești.
Acestea sunt crucile noastre de pe rute.
Poate mai sunt și altele, dar eu pe astea mi le aduc aminte.
Una dintre cauzele acestor pierderi, se spunea atunci, era că „fugea marfa”. După încărcarea laminatelor rămân spații între marfă și corpul navei, acolo unde macaraua nu poate ajunge, pentru că gura de magazie este mai mică decât suprafața magaziei.
La muradă – spațiul dintre marfă și bordajul navei, sub puntea de sus – rămân adesea goluri.
Spațiul acesta este extrem de periculos dacă rămâne gol. În caz de furtună și ruliu, marfa începe să se miște, iar o rolă de tablă de câteva tone devine ca un berbec care lovește corpul navei.
De aceea produsele laminate se amarează: se fixează cu cabluri de sârmă, iar spațiile se umplu cu întărituri din lemn.
În anul I de liceu am făcut practică în Bazinul Nou, în Galați, cu echipele de amaraj. Aveam 14 ani și băteam pene cu barosul. După ce am făcut asta cam o oră, un șef de echipă a venit, a dat cu piciorul, cu ciudă, în penele mele și au căzut toate. Apoi a spus doar atât:
„Din cauza penelor acestea puteau muri oameni.”
Asta mi s-a întipărit în minte.
Mai târziu, pe orice vapor am fost, indiferent de funcția avută și oriunde încărcam laminate, coboram în magazii și loveam cu ciocanul în fiecare pană pusă. Dacă cădeau, le spuneam doar atât:
„Mai bine ne faceți direct sicrie.”
A doua oară nu mai cădea nicio pană.
Oricât de bine erau amarate rolele sau profilele grele, după un timp legăturile se slăbeau, penele se mai „muiau”, mai ales dacă se usca lemnul.
Așa că, după câteva zile, intram în magazii și verificam. Dacă trebuia, le amaram din nou. Cel mai bun amaraj era cel făcut de echipaj.
La întoarcere, dacă treceam pe Dunăre și vedeam bărci, aruncam în apă lemnul folosit la amaraj.
Localnicii îl adunau bucuroși. Nu prea se găsea lemn în Deltă.
Dar nu doar laminatele puteau „fugi”, ci și cerealele, minereul, cam toate mărfurile vrac care, după încărcare, nu sunt „rujate”, adică marfa împinsă pe toată suprafața magaziei, inclusiv la muradă.
Nava fiind mică, nu puteau intra utilaje, așa că, mai ales în porturile din vest, ne plăteau să o rujăm noi la cereale.
Ei nu intrau în magazii din cauza prafului și a pericolului ca moțul de cereale să vină peste tine și să te îngroape.
Noi intram mai ales pentru siguranța noastră pe mare. Banii erau bonus.
Pe un cargou mic de 4800 tdw, 25 de oameni trăiau zile, săptămâni, luni pe o bucată de fier de 108 metri lungime și 16 metri lățime.
Singura legătură cu uscatul era o stație, de obicei veche, pe lămpi, prin care se transmitea cu semnale Morse.
Era destul de greu să trimiți o radiogramă, pentru că cele particulare erau trimise ultimele și erau taxate la cuvânt, cu o limită maximă. De aceea o radiogramă primită era ori o veste foarte bună, ori foarte rea:
„A murit tata.”
„Ai un băiețel.”
Telegrafistul vedea primul mesajul și îl dădea comandantului. El decidea când și cum să-ți prezinte vestea. De obicei, o radiogramă personală primită însemna că se dădea de băut. Fie că era veste bună, fie că era rea, se jelea sau se sărbătorea împreună.
Și totuși, ce ne motiva?
Banii?
Salariul meu în țară era 1800 lei pe lună.
Din aceștia, 400 lei mi se opreau pentru rata la uniformă.
Rămâneam cu 1400 în mână.
În plus primeam diurnă:
1,2 dolari pe zi – echipajul
1,55 dolari – ofițerii
2 dolari – comandantul
Deci eu, fiind ofițer, luam cam 46,5 dolari pe lună. Dar asta doar dacă mergeam în țări capitaliste.
Dacă mergeam în țări „prietene” – Albania, Polonia – eram plătiți în ruble convertibile, adică niște bonuri fără valoare.
Banii făcuți din contrabandă puteau fi mulți.
Dar trebuia să pleci fie cu dolari sau mărci din țară, fie cu lucruri pe care să le vinzi afară pentru valută.
Trebuia să ai talent de vânzător, să-ți faci calcule și să-ți asumi riscuri.
La plecare se făcea control și nu de puține ori se găsea marfă ascunsă sau valută.
La întoarcere trebuia să găsești locuri unde să ascunzi lucrurile, iar vama avea de multe ori planurile navelor.
Trebuia să fii inventiv.
Trebuia să te poți integra în echipaj.
Dacă nu puteai face asta, erai lăsat pe dinafară.
Se dădea șpagă pentru tot: pentru echipaj, pentru piese de schimb, pentru vopsea, pentru alimente, pentru rechizite, pentru parâme, pentru voiaje mai bune.
Da, ne aranjam voiajele, pentru că nu voia nimeni să navigheze spre porturi din țări socialiste.
Tot echipajul cotiza la aceste fonduri dar cele mai importante erau: pentru alimente, pentru reparații și pentru voiajul următor.
Atunci era ideea dusă până la paroxism să facem totul în țară, să nu depindem de nimeni, să fim independenți și suverani.
Și făceam. Dar făceam prost.
Era acesta comunism? Nu.
Dar nici nu am văzut undeva în lume unde comunismul să funcționeze.
Aproape întotdeauna duce la un stat dictatorial, iar un stat dictatorial seamănă foarte mult cu organizațiile mafiote, cu clanurile.
Noi asta eram, de fapt: un stat al clanurilor, bazat pe relații personale, pe taxe de protecție și pe șpagă.
Din punctul ăsta de vedere, nu cred că s-au schimbat prea mult lucrurile nici azi .
De asta i-am înțeles și pe cei care „rămâneau” sau fugeau afară, ca și pe cei care astăzi pleacă lăsând totul în urmă.
Eu nu am putut să fac asta.
Mulți, printre care și eu, au avut însă o altă motivație.
Să vadă lumea.
Era singura cale prin care eu, crescut la țară, într-o țară închisă, din care puțini puteau ieși fără compromisuri cu puterea, puteam ajunge să văd lumea.
Pentru asta m-am chinuit departe de casă, la liceu în Galați, prin cămine cu câte 12 elevi într-un dormitor.
Pentru asta am stat patru ani în armată, pentru că Institutul de Marină era militarizat.
Dar am văzut-o.
Lumea.
Și o văd și acum așa cum este.
De pe mare vezi altfel lucrurile.
Orizontul este mai larg.
Și vezi curbura pământului.
Va spun sigur ca Pamntul nu este plat
Dar pe mare nu vezi cruci.
Noi doar știm unde sunt.
Autor: Cristi Ioancea
Sursa: facebook.com
