Un mare om de presă, un prieten, ne-a părăsit, al câtelea?

Un mare om de presă, un prieten, ne-a părăsit, al câtelea?

1 39

Când un om de presă trece in eternitate se presupune că aceia care au rămas, care au lucrat cu el, incropesc un epitaf care relevă moștenirea lăsată in urmă de cel dispărut și locul gol lăsat in comunitatea oamenilor de presă in care a activat. Când dispare in neantul neverosimil un prieten din presă, alături de care ai stors sudoarea cuvântului scris pe hârtie, sau aiurea, simți că drept in fața ochilor se deschide un abis pe care degeaba incerci să-l pătrunzi adânc cu privirea pentru că nimic nu se mai uită inapoi, adânc in tine.
Este pur și simplu absența persistentă a celui a cărui plecare nu o poți apercepe in conștientul momentului, rămâi inmărmurit și inghețat in timp. Este consternarea dureroasă pe care am simțit-o in momentul blestemat când am aflat inconceptibilul, plecarea prietenului meu Răzvan Boacă din viață, din lume, de lângă mine.

***Că am făcut presă impreună, ziare și emisiuni televizate impreună, atunci când nimeni nu mai făcea și când nimeni nu mai credea, este o simplă inșiruire a unui inventar de presă asupra căruia am sângerat impreună. Cei cărora Răzvan le-a făcut ziarele posibile și publicabile au a-i aduce prinos de recunoștință și de amintire perpetuă. Asta până vor găsi pe altcineva să-l inlocuiască, nu de aceeași valoare bineințeles, dar lumea merge inainte inexorabil. Cei cărora Răzvan le-a stat alături in insuflețire și afecțiune nedisimulată, au a-i aduce postum durerea lor neimpăcată și netrecută in catastifele trecutului, mereu prezentă, mereu identică cu sine. Pentru ei el rămâne un loc gol pe scaunul din față, o intrebare rămasă fără răspuns, sau un răspuns neurmat vreunei intrebări, și o lipsă sfâșietoare in suflet.

***Răzvan a fost unul dintre cei mai triști oameni pe care i-am intâlnit. Mereu atras de cuvântul scris, el a așezat in chingile limbii române cuvintele tuturor, fie că a fost la Monitorul, la Gazetă, la alte o sumedenie de ziare, timp de ani, zeci de ani. Astfel, acestea au devenit posibile și publicabile, au devenit presă. Tristețea sa iși avea obârșia probabil in nesincronizarea sa cu lumea, cu cei din jur, prea grăbiți și prea indiferenți pentru a-i ințelege spusele și de a-l asculta. Deși ar fi meritat cu prisosință. Pentru că el avea o ințelegere aparte asupra societății, o viziune oarecum neschimbătoare asupra vieții publice și jurnalistice, cu care noi cei rămași nu prea ne putem făli. El intuia adevărul pericolului din adâncuri, pe când noi percepeam numai minciuna și liniștea de la suprafață. Asta nu insemna că in orbirea noastră noi ne și opream să-l ascultăm. Noi știam mai bine, până când n-am mai știut, până când adevărul lui Răzvan ne-a izbit implacabil in față. Și, ce-i cu asta? Nimic nu este nou sub soare, el a rămas in amintire iar noi ne ducem inainte. Măcar de-am fi invățat ceva de la el.

*** Dacă acolo unde talazurile ființei și neantului l-au aruncat pe țărmul celor fără de intoarcere, in paradisul făcătorilor de ziare, ar exista un cotidian celest, Răzvan va fi infăptuitorul și păstrătorul său. Altminteri, nu se va vinde și nu va fi citit nici măcar de ingeri.

Dumnezeu să te odiihnească, prieten drag!

Libiu Mateescu            

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.