Ultima albină

Ultima albină

0 179

Natura din jurul nostru este din ce în ce mai tăcută. Cu atât mai zgomotoși sunt oamenii, care cutreieră cu îngâmfare planeta de la un capăt la altul pe calea aerului, pe cea terestră, marină și chiar subacvatică. Cu tot mai puțin efort – doar manipulând butoane, volane și tastaturi – străbat distanțe tot mai mari în tot mai scurt timp. Deocamdată manevratul dispozitivelor nu-i solicită peste măsură, iar dacă va fi să fie așa, vor rezolva și această problemă cu ajutorul roboților, care vor putea să facă de toate, inclusiv să citească gândurile. Să sperăm că în viitorul nu prea îndepărtat acei roboți o să mai aibă ce citi!
Păduri străvechi sunt puse la pământ în doar câteva zile, singura mărturie a vieții statornicite acolo pe parcursul mileniilor sunt niște cioturi strâmbe și necicatrizate, de care fug și ultimii gândaci rămași pe drumuri și fără adăpost. În loc de zumzet de insecte, ciripit de păsări și forfotă de animale, răzbate huruitul sinistru și ucigaș al drujbelor, care acoperă vocile poruncitoare ale bipedelor puse pe distrugere în masă. După ei… potopul.
A mai venit el odată și cineva înțelept a salvat strictul necesar, din care planeta și-a revenit renăscând din propria-i… băltoacă. Nu au de ce să-și facă griji, fiindcă știu ei că, la o adică, cineva, acolo sus, îi iubește. Mai cu seamă pe ei, încoronarea și apogeul evoluției pe Terra.
Iar atunci când li se face lehamite să mai taie copac după copac și să-i valorifice, dându-i pe mâna traficanților de plămân verde, aprind focul, așa cum i-a învățat cândva în vremuri imemoriale o sclipire de inteligență, și îl lasă pe el să le facă treaba, făcând tabula rasa și pregătind terenul pentru și mai mulți bani. Fiindcă vremurile s-au schimbat, totul se măsoară acum în bani, populația globului a crescut, timpul nu mai are răbdare, iar oamenii nici atât. Lucratul pământului cu propriile mâini și meșteșugurile de tot felul – astea au fost odată. Acum au inventat mașinile. Mașinile taie, sapă, seamănă, împrăștie indispensabila chimie și culeg recolta, betonează totul, ridică zgârie-nori, conectează orice colț de lume cu restul acesteia, la nevoie cu întregul univers.

Iar oamenii? Oamenii au atâtea de făcut! Se plâng încontinuu de suprasolicitare, de lipsă de timp și de energie. Se strâng în grupuri, pentru a putea vedea și a fi văzuți, se autoizolează, își părăsesc partenerii, sunt părăsiți de aceștia, aleargă de la un hobby obligatoriu la altul și de la o grupă de terapie la alta. Înghit pilule amare pentru a fi capabili să demareze, să funcționeze, să se oprească și să se relaxeze. Nu le mai reușește aproape nimic fără pilule, fiindcă îi îmboldește concurența acerbă. Se vor performanți, apreciați, își doresc putere de negociere, este nevoie să fie mai buni decât ceilalți, să se priceapă la toate. Să știe din toate câte ceva și din fiecare ceva, mai nimic. Fiindcă îi presează viața. Epoca modernă. Tehnologia avansată. Progresul.

Meseria a fost considerată cândva brățară de aur. Cine avea una, nu mai avea de ce să-și facă griji existențiale. Poate a fost valabil pentru bunicii noștri, care se mulțumeau cu puțin. Ei nu erau nevoiți nici să alerge în studiourile de fitness pentru a-și pune în mișcare trupul amorțit de munca stresantă de birou și nici să recurgă la exerciții de relaxare pentru a putea adormi cândva după miezul nopții și a fura câteva ore de somn chinuit. Nu erau nevoiți nici să alerge la cursuri de perfecționare și nici să piardă ore în șir cu întreținerea de prietenii virtuale pe rețelele de comunicare virtuală. Nici bunica nu era nevoită să se trezească în zorii zilei, să-și îmbrace progeniturile, să le urce în mașină (mersul pe jos durează prea mult, mișcării îi vine rândul cândva, seara, când se aleargă pe bandă la sală), să suporte un trafic infernal și să le depună apoi pe fiecare în fața clădirilor școlilor și grădinițelor de care aparțin. Dacă ar fi după copii, s-ar lăsa conduși până în bănci cu mașinile. Picioarele nu mai par făcute pentru mers. Mișcarea îi solicită prea tare și-i face inapți pentru învățare, încă de la primele ore.

Vânătoarea de diplome e imperativul secolului. Fiindcă cine nu le posedă va fi nevoit să facă munci necalificate, acele munci de jos (!) de care toată lumea fuge. Cei cu „educație superioară” vor fi aceia care le vor spune celorlalți, cu educație inferioară sau lipsă, ce au de făcut. Cei cu diplomă sunt așezați în fotolii la muncă și merg după aceea la sală să facă sport; ei nu se „înjosesc” făcându-și curățenie în propriile locuințe, ci cheamă pe alții să le spele vasele murdare și să le strângă gunoaiele; ei angajează grădinar, frizer, bucătar, bonă.
Între timp, trendul a câștigat teren, astfel încât majoritatea – inclusiv cei cu mai puțină școală și mai puține diplome – caută să-și amăgească egoul, înconjurându-se la rândul lor de alte slugi. Simt nevoia ca măcar în viața personală să se simtă stăpâni și să fie cei care dau ordinele. Nu contează dacă merg la muncă doar cât să câștige plata unei cameriste sau a unui curățitor de geamuri. Important este să se simtă bine comandându-i pe ceilalți, ajunși, nu se știe cum și de ce, pe o treaptă mai jos decât stăpânii de ocazie, deși profesia este una și aceeași.

Disprețuim – și ne educăm și copiii s-o facă – așa-numita muncă fizică. Nu ne mai coborâm la astfel de îndeletniciri, ci urcăm pe culmile intelectualității. Stivuim diplome care să ne ateste pregătirea și ridicăm capul și nasul cu fiecare astfel de document stocat în sertare. Rușinea muncii fizice încă se mai află lipită pe alocuri de unul dintre părinți, de bunici, de cei care și-au plecat capul și încovoiat spatele în folosul altora, pe care i-au îmbogățit, ei înșiși rămânând săraci. Doar cei „ratați” lucrează pământul, montează țevi în baie, repară instalații, curăță coșuri sau, și mai rău, mătură străzile și colectează deșeurile altora. Cei care se respectă vor năzui să muncească doar cu capul, separându-l de trup (!) și năzuind spre profesii nobile și locuri călduțe. Cu cât separarea dintre creier și trup funcționează mai bine, cu atât mai mare le este satisfacția.

Intelectualii se întrețin și comunică doar cu semeni de-ai lor, nu pot fi și nu se vor amestecați cu plebea. Ar fi păcat de timpul irosit, iar timpul lor e prețios. Fiecare în propria sa lume, cunoscându-și și respectându-și lungul nasului si ierarhiile. După ce au trecut prin școli și și-au bătut capul adunând diplome (mai puțin aptitudini), e firesc să fie tratați ca atare: cu respect și stimă. Cu salarii de câteva ori mai mari. Cu venerație. Ca niște zei ce sunt, și de ale căror „abilități” depinde soarta omenirii. Decid, organizează, iau măsuri, controlează, conduc. Merg la întruniri internaționale, pun lumea la cale, se simt chemați, se alintă și se invidiază reciproc. Întrucât de ei și de „munca” lor depinde binele tuturor, se vor independenți. Iar independența se câștigă, spun mai toți, prin creșterea salariilor, astfel încât să nu fie conduși în ispită din cauza mediocrității câștigurilor și să primească, de pildă, mită.

Dramatică e și situația proaspăt devenitelor mămici, obligate de împrejurări să reapară pe piața muncii și să-și trimită copiii încă foarte mici la creșe, grădinițe, părinți cu ziua etc. Puținul pe care-l câștigă tinerele mămici ajunge exact cât să achite cheltuielile pentru… înstrăinarea propriilor copii. Cine se mai miră atunci când situația se inversează, iar foștii copii ajunși adulți în câmpul muncii își internează părinții îmbătrâniți și înstrăinați în instituții care-i tratează așa cum au fost ei tratați în copilăria privată de cei șapte ani de acasă.

Cu o astfel de concepție vom ajunge mai devreme sau mai târziu exact acolo de unde ne-au plecat bunicii. Ne vom apleca din nou și vom (re)descoperi acele minuni ale naturii și forțele care zac în fiecare dintre noi și ne vom bucura ca niște copii mici atunci când ne vor reuși primii pași. Dar mai întâi vom plăti un preț dureros pentru pagubele produse, fiindcă, dirijând totul de la birouri – mai nou și de acasă –, o să ajungem să nu mai avem habar de cum, unde și când crește și se cultivă hrana de toate zilele. Și nu numai atât. Vom fi nevoiți să învățăm din nou că trupul și creierul formează o unitate. O să aflăm că muncile casnice de tot felul nu numai că ne produc satisfacție, dar ne scutesc și de cheltuieli duble: odată pentru persoane străine chemate să curețe după noi și odată pentru studiourile de fitness arhipline cu persoane dornice de a fi mereu în pas cu moda.

Gradul de civilizație al unei societăți nu se măsoară numai în numărul de diplome universitare sau în procentul de academicieni, ci și în felul în care se raportează cetățenii la semenii lor, indiferent de profesie. La respectul reciproc, indiferent dacă acesta i se adresează unui gunoier sau unui profesor universitar.
La conștientizarea importanței pe care o are fiecare activitate în parte pentru societate, pentru noi toți. Este suficient să ne imaginăm ce s-ar petrece cu noi toți, dacă ar dispărea brusc… gunoierii. Sau muncitorii simpli de pe șantiere, de la canalizare, fermierii, asistentele medicale și multe alte meserii, despre care noi poate nici n-am știut că există. De-abia atunci când aceștia nu vor mai fi printre noi le vom simți lipsa. Și încă cum!
Trei sferturi dintre insecte și-au luat deja rămas-bun. În mai puțin de 30 de ani! Pesticidele și monoculturile noastre le-au decimat. Și de fapt, la inteligența de care pretindem că dispunem, ar fi fost necesar să ne dăm seama de mult că îndepărtarea unei singure verigi și a unei singure rotițe dintr-un mecanism atât de complex cum este lumea din care facem parte va avea consecințe. Este ca atunci când înghițim un medicament oarecare cu intenția de a „repara” ceva defect în trupul nostru, iar acel preparat intervine modificând o multitudine de alte mecanisme, la care noi nici nu ne-am gândi, finalul măsurându-se în binecunoscutele efecte secundare și nedorite.

Ce-o să facem atunci când o să dispară și ultima albină?
O să trecem la polenizarea cu pensula, așa cum au început deja să facă pe alocuri unii? O să punem roboții la treabă, pentru a ne asigura indispensabila hrană pe care acum o aruncăm la gunoi? O să mai rămână ceva de mâncare, sau o să ne mâncăm între noi, sufocați de propriile dejecții, pe care n-o să mai aibă cine să le proceseze, în lipsa insectelor?
Dar chiar și fără dispariția insectelor suntem pe drumul cel mai bun către… nicăieri. Prin faptul că ne pierdem abilitățile, cedăm inteligența, ne depășim permanent limitele. Ajunge o pană de curent de proporții sau o catastrofă asemănătoare și o să fim mai neajutorați decât cea mai neajutorată ființă rămasă încă în viață. Dacă încă o să mai avem oameni-albine, capabili să se ocupe cu muncile esențiale, poate supraviețuim, măcar în parte. Dar ce facem atunci când va dispărea și ultima dintre acele albine? Deja ne bucurăm ca un copil atunci când reușim să creștem o roșie într-un ghiveci, să încropim o supă de legume sau să ne înșurubăm singuri un bec. Copiii noștri tresar uneori nedumeriți atunci când văd pentru întâia oară o găină sau un porc mișcându-se și scoțând zgomote ciudate, animale pe care ei le cunosc doar tranșate pe farfurie și eventual dintr-o fotografie sau confecționate din omniprezentul material plastic.

Lipsa căror abilități o vom resimți mai puternic, atunci când o să-i vină rândul la dispariție treptată și speciei noastre? Pierderea cărei rotițe va provoca cele mai neplăcute reacții secundare? Care va fi lacuna care va deregla ireversibil ecosistemul? Cine sunt acei oameni-albine care au constituit mereu fundamentul solid, baza piramidei, pentru ca ea să reziste milenii întregi? Poate ar fi bine să reflectăm îndelung înainte să fabricăm șomeri cu diplome, să răsturnăm piramida și să-i tratăm pe toți cu stima și respectul cuvenit. Fiindcă dacă n-ar fi ei, cei de la bază, nici restul nu ar fi. Și niciun Noe nu ne va mai primi vreodată în arca lui.

Autor: Steliana Huhulescu

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.