TRANSILVANIA – OBSESIA BOLNAVA A LIDERILOR UNGURI !

TRANSILVANIA – OBSESIA BOLNAVA A LIDERILOR UNGURI !

0 352
Textul de mai jos, a fost oferit publicului drept un omagiu la centenarul nasterii autorului.  Reprezintă doar un capitol al Conferinţei rostită în limba franceză la 25 Noiembrie 1942, de catre publicistul Alexandru Mateescu Frâncu, secretar general al “Asociaţiei Corespondenţilor de Presă Străini”, în faţa “Cercului European”,la  Paris. Adevăratul miez al Conferinţei  ni se pare  o adevarata „declaraţie de dragoste” la adresa României eterne, a virtuţiilor creştine ale sufletului românesc, lipsit de tendinţe imperialiste şi acaparatoare. Fără a fi moralizator,  cu modestia cuvenită,  propunea in urma cu 73 de ani , acest tipar crestin drept model al unui suflet national intr-o  Europă unită. Câtă actualitate îşi păstrează şi azi aceste gânduri despre menirea europeană a României, rostite in plina batalie a Stalingradului !
„Dacă războiul reprezintă imaginea de fundal a României, mai există încă o problemă şi mai cronică, ce preocupă şi obsedează gândirea şi sufletul fiecărui român. Decisesem să nu fac referire la ea, fiindu-mi teamă că gândirea mea, in plin razboi, va fi înţeleasă greşit, că va fi interpretată într-un mod abuziv. Dar un confrate ungur şi-a manifestat, acum câteva zile, aici la Paris, curiozitatea” rautacioasa” de a şti cum mă voi descurca în faţa abordarii unei probleme atât de spinoase ca cea a Transilvaniei;  nu pot  să-i iau această placere a unui răspuns, pe cât de scurt pe atât de inofensiv…De altfel, în ceea ce ne priveşte, problema transilvană nu poate constitui acum subiectul unui litigiu între România şi Ungaria.Este adevărat că în istorie orice deplasare a frontierelor între vecini generează discuţii şi lasă întotdeauna pe unul dintre parteneri pradă dorinţei unei revanşe rapide şi implacabile.
Mă îndoiesc că la ora actuală România îşi propune să-şi ia o asemenea revanşă în faţa vecinului său din vest. În primul rând pentru că chestiunea transilvană nu este deschisă, nu se pune acum  între unguri şi români, ci între noi şi Germania, între noi şi Axă!
Să mă explic: transferul dramatic a aproape 2 milioane dintre conaţionalii noştri şi a pământurilor locuite de ei, cesiune pe care am fost aduşi fortat in situatia  la o a consimţi, cu ocazia arbitrajului de la Viena, nu a fost consecinţa unui război în care… ungurii ne-ar fi învins pe noi. Ele nu au fost nici pasul înapoi făcut în faţa unei ameninţări a guvernului de la Budapesta, ameninţare în faţa căreia ne-am fi… înclinat din teamă sau din laşitate.
Şi cum Ungaria nu ne-a smuls aceste pământuri nici prin forţa armelor şi nici printr-un alt mijloc prin care şi-ar fi dovedit superioritatea asupra noastră, cum aş fi putut să am ceva împotriva ei? La fel,nici împotriva Germaniei, pentru că – chiar dacă ne-au luat o porţiune importantă a unei provincii faţă de care tot românul este ataşat cu fiecare fibră a sufletului săuea nu a acţionat cu animozitate la adresa noastră. În ceea ce o priveşte, ea credea, cu siguranţă,ca ar fi stins ceea ce se temea că ar putea deveni un focar de incendiu în inima Europei. Dar în faţa istoriei Germania nu a fost decât instrumentul unei voinţe supreme care vrea ca popoarele destinate unei misiuni particulare să sufere din timp in timp, căci “nimic nu ne înalţă mai mult decât o mare durere”. Ori România avea, se pare, nevoie să sufere. Prea a trăit „fericită” timp de 25 de ani, pentru ca această fericire să se poată perpetua fără grave pericole; pentru viitorul nostru naţional, trebuia scuturată ferm apatia noastră ! Trezirea a fost dură, tresărirea atroce. Cu toate acestea, nu avem resentimente împotriva  nimănui, cu excepţia, poate, împotriva  noastră înşine, ceea ce este de altfel singura formă productivă de ură. Acesta a fost cazul României. Crezând în virtuţile educative ale suferinţei, aparent justificate, am ieşit cu bine dintr-o încercare ce ar fi putut să-i sfărâme pe alţii aflaţi în locul nostru. Am înţeles că, în interesul… educării umanităţii, am fost victimele unui exemplu de pedagogie geografică aplicată. Când vrem să pedepsim un copil, îl privăm de ceea ce îi place mai mult. Când credem că este cazul să disciplinăm reflexele unei naţiuni pe care o considerăm mică, procedăm la fel: o privăm de ceea ce iubeşte mai mult. Beneficiind de tinereţea noastră şi de virtuţile ei reparatoare, înzestraţi cu capacitatea de a uita  pe moment, fiind siguri de vitalitatea noastră biologică, cea mai puternică din Europa, ne-am revenit în fire. La o săptămână după arbitrajul de la Viena, Mareşalul Antonescu accepta trupele Reich-ului la noi in tara pentru a pregăti împreună apărarea contra singurului pericol iminent: bolşevismul.
După două luni, aderam la pactul tripartit şi cu prima ocazie ivită, intram în război alături de puterile Axei. Aceasta dovedeşte reacţiile sănătoase ale poporului român şi face dovada înţelepciunii politice a Mareşalului Antonescu, care a fost într-un moment decisiv al istoriei noastre.
România eternă.  Dar am vorbit destul de anul 1942, atât de sumbru pe ansamblul sau. Să ne identificăm mai curând  României  eterne, cea care se regăseşte de fiecare dată atunci când îşi ia libertatea de a se examina spre a-şi defini mai bine rolul, pentru a-şi stabili mai bine caracterul.Nu există naţiune în lume care să nu se creadă destinată a înfăptui o misiune măreaţă şi unică. Dar dacă mesianismul unor popoare le împinge să-şi depăşească frontierele, există alte naţiuni a căror vocaţie misionară se consumă integral în interiorul ţării. România face parte din această a doua categorie de naţiuni fără obiective imperialiste. Îmi veţi răspunde, poate, surâzând, chiar dacă ar dori să se extindă, nu ar avea mijloacele necesare. La care aş răspunde, chiar atunci când i s-a oferit ocazia, a refuzat întotdeauna să anexeze teritorii care nu îi aparţineau. Lunga istorie a războaielor fratricide între moldoveni şi valahi a dat suficiente exemple. Chiar dacă sorţii izbândei au fost schimbători şi chiar dacă au fost când unii, când alţii, ce îşi impuneau discreţionar propria voinţă, niciodată astfel de războaie nu s-au încheiat cu o cât de mică deplasare a bornelor de frontieră. Mai recent încă, atunci când în martie 1939 ne-a fost oferită Rutenia subcarpatică, am refuzat tot aşa de bine cum a trebuit să refuzăm a recupera, doi ani mai târziu, acea parte a Banatului românesc care fusese incorporată fostei Iugoslavii. Refuzul nostru nu a fost motivat de raţiuni politice, ci datorat  unor consideraţii particulare, ce depăşesc sfera politicii.  Ori dacă am fost forţat să vă fac această enumerare fastidioasă de fapte, lipsită de orice importanţă intrinsecă, este tocmai pentru că ele sunt revelatoare pentru ceea ce aş putea numi esenţa permanentă a poporului român, trăsătura sa caracteristică, şi anume creştinismul.Ştiu bine că proclamată atât de brutal şi lipsită de beneficiul unor probe concrete, această afirmaţie privind creştinismul nostru ar putea părea gratuită. Cum la fel ar putea părea curioasă justificarea invocată de guvernul român, când ne-am opus unei anexări teritoriale, nu pentru că aceasta ar fi fost inabil ori periculos din punct de vedere politic, ci pentru simplul fapt că priveam acest lucru ca fiind o imposibilitate în sens creştin.
Pentru a mă face mai bine înţeles, vă rog să-mi permiteţi să fac o paranteză:Originea îndepărtată a creştinismului în România. O constatare curentă este că oricare ar fi vicisitudinile pe care un popor le traversează de-a lungul istoriei sale, acesta îşi păstrează nealterat caracterul său specific, chiar dacă şi-ar pierde independenţa, frontierele şi chiar limba. Doriţi exemple? Să-l pe luăm cel al naţiunilor europene. Şi pentru a înţelege mai bine filiaţia caracterelor specifice care definesc aceste naţiuni în zilele noastre, să ne întoarcem în trecut pentru a le găsi în starea lor pură. Să considerăm harta Europei de acum 2000 de ani. Ce observăm? Cinci mari familii de naţiuni îşi împart continentul nostru. La sud, elenii şi latinii, la vest celţii, la nord germanicii, la est slavo-balticii iar în centru, adică în bazinul danubian, iliro-tracii. În acea epocă, ultimii locuiau în regiunile ocupate azi de Bavaria, Austria, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, Macedonia, Turcia. Unii pretind că aceştia s-ar fi întins până la vechiul Ilion, acolo unde a avut loc războiul Troiei, şi că Priam însuşi, tatăl lui Hector şi al lui Paris, nu era altceva decat un iliro-trac.
Dar să nu fim lipsiţi de respect faţă de vechea tradiţie  homerică şi să ne mulţumim a înregistra că, după mutări succesive, iliro-tracii s-au restrâns în Panonia şi Dacia. Fiecare dintre aceste cinci mari familii pe care le-am citat, a rămas înscrisă în istorie prin ceea ce avea mai caracteristic: elenii, geometri şi navigatori, au dat pe grecii de astăzi, cu simţul calculului şi comercianţi, pe romani, inventatorii dreptului a căror nume îl poartă şi constructori de drumuri şi de imperiu îi regăsim în italieni, excelenţi jurişti şi mari arhitecţi şi constructori, celţii, celebri în întreaga antichitate prin gustul artistic şi rafinamentul estetic, retrăiesc prin francezii ce au dat lumii scriitorii, pictorii şi sculptorii cei mai subtili.
Dacă Cezar comentează conduita morală a Franţei de astăzi, Tacit, se extaziază în faţa calităţilor germanilor  care se regăseşte întotdeauna prezent, cu armele-n mâini, gata să se sacrifice pentru a salva civilizaţia europeană, când pericolul  o ameninţă.
Care era, în această nobilă adunare, caracterul distinctiv al tracilor? Herodot şi confraţii săi ne-o spun: religia. Tracii, singurii dintre europeni, erau monoteişti. În timp ce religia altora se pierde în urmărirea aventurilor – de cele mai multe ori puţin edificatoare – a unei întregi faune de zei, zeiţe, sirene ori satiri … tracii se fac comunitarii unei credinţe severe într-un Dumnezeu unic, care le-a legat o credinţă esenţial spiritualistă.
De unde şi credinţa lor oarbă în imortalitatea sufletului, de unde calmul olimpian cu care privesc moartea, această moarte pentru care par să aibă un veritabil „apetit”, după cum remarca un istoric român. Ori este tocmai acest „apetit”, pe care îl regăsim în doinele româneşti, în cântecele de dragoste, de nostalgie, de curaj, în care ursitoarele ce prezidează destinul, viaţa şi moartea, intervin cu adevărat ca binefăcătoare supreme ale umanităţii.Dacă găsim la ţăranul român al zilelor noastre acelaşi gust al morţii, este pentru că el descinde în linie dreaptă de la tracii lui Herodot, tracii cuceriţi şi romanizaţi de către Traian.Şi chiar fiind moştenitorul unei vechi limbi romanice şi al unei civilizaţii latine, românul de azi a rămas, înainte de toate, un trac, la fel după cum francezii au rămas celţi. Şi este din această calitate a sângelui său biologic că îşi trage înclinarea sa naturală pentru creştinism.
Care altul dintre popoarele antice ar fi fost mai apt de a primi doctrina lui Christ, mai mult decât tracii monoteişti? Aceasta pentru că, dacă noua credinţă s-a impus în marea majoritate a ţărilor europene ori prin forţă, ori prin autoritatatea indiscutabilă a unui apostol, poporul român s-a încreştinat de unul singur, fără nevoia de a fi evanghelizat. Cronicile îl regăsesc deja în această stare în sec. al III-lea, chiar înaintea încreştinării complete a Romei sau a Bizanţului. Şi aceasta pentru că pe acest pământ al Daciei, creştinul vieţuia încă înainte de a fi născut şi pentru că putem atribui ţăranilor din “vechime”, strămoşilor noştri, aceste cuvinte ale lui A. de Chauteaubriant, care zice: “eu cred că e mai bine, uneori, să urmăm lui Dumnezeu, fără a-L numi explicit, decât să-L numim fără a-L urma.
Şi pentru faptul că este profund creştin, poporul român nu a cunoscut pe parcursul întregii sale istorii chinuite, spaima angoasantă a războaielor religioase. Şi dacă a scăpat cu viaţă din teribila invazie barbară a Evului Mediu şi dacă nu a fost redus la neant de către hoardele fără număr ale avarilor, cumanilor şi gepizilor, ale pecenegilor, ungurilor, bulgarilor şi a tuturor valurilor imense pe care Asia le-a deversat asupra noastră, aceasta se datorează acestui creştinism care îi dădea credinţa, la fel după cum limba latină păstra în conştiinţa acestui popor conştientizarea unei civilizaţii superioare celei a invadatorului.Iar dacă creştinismul a fost cel care ne-a ajutat sa ne salvăm, noi am făcut la rândul nostru tot ce ne-a stat în putinţă pentru a-l conserva.Iar dacă occidentul a zămislit artele pentru a-şi mărturisi ataşamentul său la credinţa creştină, noi am fost obligaţi s-o apărăm pe-a noastră cu armele-n mâini.
Timp de un mileniu am fost obligaţi să ne opunem fără încetare în războaie – istoricii au numărat, în medie, 150 pe fiecare secol – împotriva grindinii barbarilor păgâni.
În timp ce în Occident se găsea timp pentru a ridica catedrala de la Chartres ori domul de la Cologne, voievodatele si principatele Române, epuizate de luptele fără sfârşit la care erau chemate să facă faţă, se mulţumea să-şi construiască biserici în inima arcaşilor, în sufletul războinicilor.
 

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.