ȚARA ȘAHILOR EXILAȚI – DE LA MI6, CIA, NAZI, MOSSAD, CLERICI, RACHETE ȘI PETROL – LA ARMA NUCLEARĂ(3)

Câteva idei rezumat din informația anterioară…
În 1979 are loc revoluția islamică …
Șahul fuge… nu la Paris, la celebrul bordel de lux al Doamnei Claude, pe strada Marignan, la numărul 18, situat în spatele bulevardului Champs-Elysees, unde ani de-a rândul a fost unul dintre cei mai de seamă clienți, ci inițial în Egipt, apoi în Maroc, apoi la reședința din Bahamas, ulterior în Mexic, în SUA pentru o scurtă perioadă pentru tratamentul cancerului de pancreas.
Apoi, nefiind binevenit în SUA, … înapoi în Mexic, exilat în Panama, revenit în Maroc, transferat în Egipt, unde avea să sfârșească la data de 27 iulie 1980, în urma unei operații eroice de rezecție a cozii pancreasului… operația reușită, pacientul decedat… că așa este uneori în medicină.
Conspirațiile amintesc un episod în care CIA este contactată de trimișii ayatollahului care aveau rolul să-l scape pe șah de operație. Pe atunci Șahul se afla în Panama.
Tot în Panama, în ianuarie 1980, șahul i-a acordat ultimul său interviu televizat jurnalistului britanic David Frost pe insula Contadora, redifuzat de ABC în SUA pe 17 ianuarie.
Șahul vorbește despre averea sa, boala sa, despre SAVAK, despre execuțiile și tortura din timpul domniei sale, despre propriile greșeli politice, Khomeini și amenințarea sa cu extrădarea în Iran.
Ascultând mărturisirile biografice ale șahului, generalul Torrijos din Panama declara că șahul este cel mai sadic personaj pe care l-a cunoscut.
Toată această istorie a exilului șahului este demnă de un film, care dacă încă nu s-a făcut… s-ar merita… dar … cine riscă?
În sfârșit, am descris cât de cât în episodul anterior revoluția islamică sosită cu alte execuții și epurări și continuată cu războiul dintre Irak și Iran.
Am explicat deja apropierea Iranului până în 1979 de SUA, Marea Britanie și Israel și am explicat de asemenea de ce după revoluție Israelul a fost „prietenul cel mai bun” al Iranului, cel ce a facilitat aprovizionarea cu arme în fața unui adversar mai bine pregătit militar.
Momentul de vârf al acestei prietenii conjuncturale este distrugerea singurului reactor nuclear Irakian de la Osirak, aproape de finalizare, (realizat cu specialiști nucleari francezi care au și murit la al doilea atac), prin atac aerian iranian – Operațiunea „Sabia fulgerătoare” și ulterior izraelian – Operațiunea Opera, astfel încât reactorul să fie una cu pământul pentru totdeauna (7 iunie 1981).
Am explicat de asemenea că acest act a fost văzut ca fiind vital, existențial, pentru Israel, deoarece în Biblie , prorocul Iezechiel anunță distrugerea – arderea Ierusalimului de către regele Babilonului care îți trimite „sabia fulgerătoare – scânteietoare, oțelită, ascuțită” peste Ierusalimul făcut praf și pulbere cândva în viitor…
Această profeție înscrisă în Biblie avea să conducă politica Israelului în regiune în perioada dintre revoluția islamică iraniană … până astăzi, ca un element central.
Interesant este că gestionarea acestui eveniment anunțat, posibil eronat interpretat, poate chiar să ducă în perioada următoare la îndeplinirea așa-zisei profeții.
Detaliile aceste afirmații vor fi prezentate probabil în finalul acestor episoade postate în premieră.

Revoluția islamică a ștampilat SUA cu denumirea de „Marele Satan”, iar Israelul cu cea de „Micul Satan”… foarte urât din partea lor, atât timp cât știm că cele două state reprezintă avangarda democrației spre care aspiră toate celelalte state, nu-i așa?!
Dar putem măcar să înțelegem într-o prezentare pe scurt de unde vine această ștampilare…
Ok, am înțeles … oprimare a poporului 100 de ani, furt de bogății, torturi și execuții, fast în lumea Șahului, sărăcie lucie în rest…
Dar Israelul nu a fost atât de implicat în povestea asta ca SUA și Marea Britanie.
Și atunci de unde?
Păi, ca să înțelegem, trebuie să mai dăm istoria un pic înapoi…
Aoleu… voiam să termin în două episoade și nu-mi ajung nici 4 cred…

Ne întoarcem la … Al Doilea Război Mondial… că tot am intrat acum direct în al treilea…
În cartea Programul Terra – Un Atentat Extraterestru asupra Omenirii, existentă în format pdf la liber… am enunțat unele dintre obiectivele războiului, așa cum le-am văzut acum aproape 30 de ani…
Am amintit atunci de strania contribuție a lui Hitler la crearea statului Israel.
Pe de-o parte evreii au fost adunați de prin toată Europa, dar ceea ce se știe mai puțin, pe de altă parte a încurajat prin grupul armat Stern ca evreii să se reîntoarcă în Israel în număr mare pentru a lupta în Palestina aflată sub stăpânire britanică.
În urma retrocedării mandatului britanic în Palestina, Organizația Națiunilor Unite a emis Rezoluția 181 din noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi.
Astfel se hotărăște divizarea Palestinei în trei zone, una arabă, una evreiască relativ egale ca suprafață și una comună, internațională, în jurul Ierusalimului…
Pe atunci încă nu-și dăduseră seama încă ce vrea să spună Iezechiel.
Perfizii britanici au lăsat întregul echipament militar Ligii Arabe, astfel încât imediat după rezoluție Liga Arabă prin „Armata Arabă de Eliberare”, și cinci state arabe, Egiptul, Irakul, Transiordania (actual Iordania), Libanul și Siria au invadat teritoriul stabilit pentru Statul Israel nou creat.
A urmat un război de șase luni, numit de israelieni Războiul de Independență sau Războiul de Eliberare și de arabi Catastrofa, căci chiar a fost o catastrofă pentru arabi. Războiul a durat de fapt până în 1949, când s-au semnat armistiții separate, dar nu PACE, între Israel şi fiecare stat arab.
Confruntarea, deşi era dezechilibrată, s-a încheiat cu o victorie categorică a Israelului susținut și înarmat de SUA.
Nu doar că şi-a păstrat statul suveran, dar a capturat 60% din teritoriul statului arab – West Bank de la Iordania, Fâşia Gaza de la Egipt. Israelul a reușit să-şi extindă teritoriul cu 50% față de planul ONU.
Astfel, până astăzi Israelul are teritorii ocupate față de Rezoluția ONU care i-a semnat existența statală.
Trebuie menționat încă o dată că acest stat în noua formă a fost inițial recunoscut de două state musulmane: Turcia și Iran!
Alianța cu Iranul șiit urma să continue până la revoluția islamică.

Un alt moment important este criza Suezului din 1956 , când Israelul, Marea Britanie şi Franţa au atacat Egiptul după naţionalizarea Canalului Suez de către preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser.
Deşi cele trei state au obţinut victorii, din cauza ameninţărilor din partea liderului sovietic Nikita Hruşciov, preşedintele american Dwight Eisenhower le-a impus să se retragă imediat.
Criza a fost sfârşitul rolului Marii Britanii ca mare putere la nivel global, iar canalul Suez a rămas de atunci sub proprietatea Egiptului.

Următorul război israeliano-arab a fost „Războiul de Şase Zile” din 1967, când Israelul a lansat un atac asupra Egiptului, Siriei şi Iordaniei, ocupând Peninsula Sinai, Fâşia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Înălţimile Golan.
A urmat „Războiul de Uzură” din 1967-1970: ostilităţile au fos reluate între Israel şi Egipt, Organizaţia de Eliberare a Palestinei, Iordania, Kuweit, statele arabe având de această dată sprijinul din partea Uniunii Sovietice, care le-a echipat cu artilerie, blindate şi a adus până la 15,000 de militari.
O serie de incursiuni şi bombardamente au fost efectuate, iar în 1969, Nasser a escaladat războiul la scară largă. Ostilităţile s-au încheiat în 1970, ambele tabere revendicând victoria, în vreme ce Israel a continuat să deţină controlul asupra Sinaiului şi să creeze linia Bar Lev.
Războiul de Yom Kippur din 1973 , când Egiptul şi Siria au lansat un atac surpriză asupra Israelului în ziua sfântă evreiască a Iertării.
Războiul s-a încheiat cu un armistiţiu negociat de SUA şi URSS – Acordul de la Camp David din 1978, prin care Israelul a returnat întreaga Peninsula Sinai către Egipt.
A urmat tratatul de pace egiptean-israelian a fost semnat ulterior în 1979.
Egiptul a fost prima ţară arabă care a recunoscut Israelul ca stat legitim.
După obţinerea păcii cu Israelul, Uniunea Sovietică a încetat să se mai implice în războaiele arabo-israeliene.
Războiul din Liban din 1982 , când Israelul a invadat Libanul pentru a distruge Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care avea baze în sudul Libanului.
Războiul a dus la masacrarea a peste 800 de civili palestinieni în taberele de refugiaţi Sabra şi Shatila de către miliţiile creştine libaneze aliate cu Israelul.
În urma acestor extensii teritoriale ale statului Israel se nasc tot felul de organizații de susținere a cauzei palestiniene, unele cu braț armat.
Astfel în 1982 ia ființă în comunitatea șiită din sudul Libanului organizația Hezbollah.
A fost fondat de către clerici libanezi ca răspuns la invazia israeliană a Libanului.
Inspirat de Revoluția Iraniană din 1979 și de modelul de guvernare islamică al ayatollahului Ruhollah Khomeini, Hezbollah a stabilit legături strânse cu Iranul și face parte din „Axa Rezistenței”.
Grupul a fost sprijinit inițial de 1.500 de instructori din Corpul Gardienilor Revoluției Islamice⁠ (IRGC), care au ajutat la unificarea diverselor facțiuni șiite libaneze sub conducerea Hezbollah.
Mai târziu, în războiul din Siria anilor 2000, a luptat de partea forțelor guvernamentale ale președintelui Assad.
Hezbollah înseamnă și începutul războiului proxi al Iranului cu Israelul.
În 1992 a bombardat ambasada Israelului în Argentina.
În 1994, la ordinul Iranului, Hezbollah a bombardat un centru comunitar evreiesc din Buenos Aires, ucigând 85 de persoane.
Și lista poate continua…
Concomitent anii de război au adus alte grupări care au susținut armat cauza palestiniană.
Fatah – Mișcarea Națională pentru Eliberarea Palestinei cu activitate în Cisiordania ( West Bank) formată în 1959 și Hamas – „Mișcarea de rezistență islamică” cu brațul armat Brigăzile Ezzedin Al-Qassam formată în 1967.
Ramificațiile și conflictele pe toate ramurile israelo-arabe sunt multiple și necontenite.
Tot ca puncte istorice importante amintesc:
Intifada el-Akţa din 2000-2005, o revoltă populară palestiniană împotriva ocupaţiei israeliene, declanşată de vizita liderului israelian Ariel Sharon pe Muntele Templului, loc sfânt pentru musulmani şi evrei. Intifada s-a soldat cu peste 3000 de morţi palestinieni şi peste 1000 de morţi israelieni.
In toată această perioadă au avut loc Războiul din Golf prin care SUA a ocupat Irakul, destructurând armata lui Sadam Hussein motivul invovat fiind…armele de distrugere în masă care evident nu au fost găsite niciodată. Încî o țară arabă era anihilată, iar frica de un atac nuclear al „regelui Babilonului” împinsă mai departe în timp.
Ocupația Irakului continuă mai mult sau mai puțin până astăzi, cu transformări radicale ale societății, cu crearea ISIS la care vă voi referi în episodul următor.
Concomitent Israel a dezvoltat un program nuclear care este considerat unul dintre cele mai bine păstrate secrete militare din lume, fiind caracterizat de politica de „ambiguitate strategică” (amimut în ebraică).
Deși Israelul nu a confirmat niciodată oficial posesia armelor atomice, comunitatea internațională de informații și experții în apărare consideră cert faptul că țara deține un arsenal nuclear.
Programul a început în 1952 cu ajutor francez, reactorul nuclear de la Dimona fiind activ la începutul anilor 60, declarat inițial ca un reactor de 24 de MW.
Instalația este cea mai păzită construcție din Israel.
Hazliu sau nu, evreii și-au doborât propriul avion de luptă Miraje, în 1967, atunci când acesta s-a apropiat prea mult de instalație!
Iată elementele cheie ale programului:
Centrul de Cercetare Nucleară Negev (Dimona): Situat în deșertul Negev, acesta este nucleul activităților nucleare israeliene. Facilitatea a fost construită în secret la sfârșitul anilor ’50 cu ajutorul Franței.
Arsenalul estimat: Deși cifrele variază, se estimează că Israelul deține între 80 și 400 de focoase nucleare.
Acestea pot fi lansate prin intermediul rachetelor balistice Ierihon, avioanelor de luptă sau submarinelor din clasa Dolphin (oferind o capacitate de „a doua lovitură”).
Se pare că deține de asemenea proiectile nucleare de artilerie și… bomba cu hidrogen!
Politica de „Ambiguitate”: Israelul refuză să confirme sau să infirme existența armelor sale nucleare, declarând doar că „nu va fi prima țară care va introduce arme nucleare în Orientul Mijlociu”.
Această strategie îi permite să mențină un efect de descurajare fără a declanșa o cursă a înarmării regionale oficiale sau sancțiuni internaționale.
Opțiunea Samson: O strategie militară ipotezată de analiști, care presupune utilizarea arsenalului nuclear ca ultimă soluție de descurajare în cazul unei amenințări existențiale la adresa statului.
Statutul Internațional: Israelul nu este semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP) și, prin urmare, nu permite inspecții ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) la centrul din Dimona.
Evident, se poate scrie mult pe tema asta… poate că cel mai spectaculos este modul în care Israel a obținut uraniul. Inițial combustibilul nuclear pentru Dimona a fost asigurat de Franța. Din 1967, de la războiul de șase zile Franța a încetat colaborarea.
Apoi a urmat:
Afacerea Plumbat (1968): Mossad a organizat dispariția unui întreg cargobot (Scheersberg A) care transporta 200 de tone de „yellowcake” (concentrat de uraniu) din Belgia către Italia. Uraniul a fost transferat pe o altă navă pe mare și adus în Israel.
Achiziții secrete de la alte state: Israelul a cumpărat 100 de tone de uraniu din Argentina între 1963 și 1964.
De asemenea, au fost importate cantități semnificative din Africa de Sud începând cu jumătatea anilor ’70.
Colaborarea cu regimul de apartheid din RSA a fost una strânsă, RSA dorind și ea obținerea unui arsenal nuclear de descurajare.
Extracția din fosfați: Israelul a dezvoltat tehnologii pentru a extrage uraniu din zăcămintele de fosfați din deșertul Negev, o sursă locală importantă.
Acuzații de deturnare din SUA: Există rapoarte conform cărora o cantitate semnificativă de uraniu îmbogățit a dispărut dintr-o uzină din Pennsylvania (NUMEC) în anii ’60, existând suspiciuni puternice că materialul a ajuns în Israel.
Pe tema asta există multe articole…
Dar… cum arată de partea cealaltă, programul nuclear al Iranului, marele dușman declarat…

Iranul este semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară.
Programul nuclear al Iranului a început sub conducerea șahului Mohammad Reza Pahlavi în anii 1950, ca parte a inițiativei americane „Atom pentru Pace”.
În 1967, Iranul a înființat Centrul de Cercetare Nucleară de la Teheran, cu un reactor de cercetare de 5 MW furnizat de SUA.
În anii 1970, Iranul a urmărit planuri ambițioase – până la 20 de centrale nucleare (pornind reactoarele Bushehr cu asistență germană), dar progresul s-a oprit după Revoluția Islamică din 1979 și războiul Iran-Irak.
La mijlocul anilor 1980 Iran relansează infrasctructura nucleară.
Până în anii 1990, Iranul și a obținut pe ascuns modele de centrifuge de la rețeaua pakistaneză Abdul Qadeer Khan. Construcția reactorului nuclear Bushehr de 1000 MWe a fost reluată cu ajutor rusesc și a fost finalizată în 2011 sub garanțiile AIEA.
Activitățile nucleare ale Iranului au rămas în mare parte clandestine până în 2002, când disidenții au dezvăluit existența unor instalații nedeclarate la Natanz (îmbogățirea uraniului) și Arak (reactor cu apă grea).
Acest lucru a declanșat o criză internațională.
Sub presiune, Iranul a fost de acord la sfârșitul anului 2003 să suspende îmbogățirea și a semnat Protocolul adițional al AIEA, în contextul unui efort de negociere al UE-3 (Regatul Unit, Franța, Germania).
Cu toate acestea, aceste limite voluntare au scăzut după alegerea lui Mahmoud Ahmadinejad în 2005, iar Iranul a reluat îmbogățirea uraniului, ceea ce a determinat Consiliul Guvernatorilor AIEA să constate că Iranul nu respectă regulile și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite să impună sancțiuni începând cu 2006.
De la sfârșitul anilor 2000, Teheranul și-a extins constant capacitatea de îmbogățire, inclusiv prin construcția secretă a uzinei subterane de îmbogățire Fordow, dezvăluită în 2009, și a acumulat uraniu slab îmbogățit.
Diverse secrete au urmărit să încetinească progresul Iranului (de exemplu, atacul cibernetic israelian din 2010 a vizat centrifugele Iranului), dar programul a continuat să avanseze.
Un progres diplomatic a avut loc în 2015, când Iranul și P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franța, China, Rusia și Germania) au ajuns la Planul Comun de Acțiune Cuprinzător (JCPOA).
Acest acord a impus limite stricte programului nuclear al Iranului, plafonând îmbogățirea uraniului la 3,67% U-235, reducând stocul de uraniu îmbogățit al Iranului la 300 kg și impunând reproiectarea reactorului cu apă grea de la Arak, în schimbul unei ridicări ample a sancțiunilor.
JCPOA a fost implementat în 2016, AIEA verificând respectarea prevederilor de către Iran.
Cu toate acestea, în mai 2018, Statele Unite s-au retras unilateral din acord, invocând programul de rachete al Iranului, sprijinul acordat unor parteneri și politicile regionale agresive; sancțiunile SUA au fost reimpuse, iar Iranul a răspuns cu încălcarea limitelor JCPOA începând cu 2019.
În 2020, Mohsen Fakhrizadeh, părintele programului nuclear iranian, a fost asasinat în afara Teheranului într-o operațiune atribuită pe scară largă Israelului.
În 2022, agenți israelieni au răpit și au interogat agenți iranieni din Iran. Și când te gândești că din anii 50 până prin 1985 au conlucrat ca frații..
Asasinarea fizicienilor iranieni a fost o preocupare obsesivă a Israelului și a continuat până astăzi.
Ironia face ca acest cuvânt – „asasin” – să fi fost inventat în Persia definind un membru al sectei musulmane șiite care a activat în secolele XI-XIII în Iran, Siria și Liban, și anume, membru a ordinului Hashshashin (băutori de hașiș).
Ehe , de atunci metodele asasinilor s-au perfecționat…
Și ne oprim deocamdată aici cu evenimentele pentru a comenta ultimul mare război Israel – Hezbollah, cel din 2006, ca parte absolut necesară a acestei istorii nebune.
Pentru mine este incredibilă această obsesie reverberantă a statului Israel în fața profeției lui Iezechel… Și dacă Iezechiel a vrut să spună altceva?
Oare câte războaie trebuie să fabrici pentru această obsesie?
Se pare că acesta, în curs de 12 zile încoace este… ultimul! Și culmea, încă sper că nu este așa!
2006 !
În ediţiile trecute ale Programului Terra scriam despre certitudinea unui atac nuclear asupra Ierusalimului situat în cursul anului 2006.
În cartea „The Bible Code II” – Worldmedia, Inc – 2002, tradusă în multe limbi de circulaţie internaţională, Michael Drosnin prezintă o matrice care ar putea descrie un atac nuclear asupra Ierusalimului. Cuvintele “holocaust atomic”, “război mondial” şi “zilele cele de apoi” apar alăturate într-o matrice cu anul 2006.
Mai mult decât atât, autorul povesteşte despre contactul pe care l-a avut în 2001 cu Omri Sharon – fiul primului ministru israelian Ariel Sharon şi cu viitorul şef al Mossad-ului – Meir Dagan (devenit şef în august 2002, fiind în funcţie până în 2010) – prin care se dorea punerea în gardă a statului Israel în faţa ameninţării.
S-a întâlnit de asemenea cu fostul prim ministru israelian Shimon Peres, care era deja familiarizat cu codurile biblice încă din 1996 – an în care-l întâlnise pe Michael Drosnin.
Fostul prim ministru era în acea perioadă șeful stângii în guvernul de coaliție condus de Ariel Sharon.
Michael Drosnin a considerat codurile ca avertismente şi nu ca istorie de neclintit.
Doctrina sa a constat în avertizarea factorilor politici şi militari cu putere de decizie în a schimba un viitor posibil prevestit.
În acest sens în 2001 Shimon Peres a înțeles că are 5 ani la dispoziție pentru a găsi calea Israelului spre supraviețuire.
Anul de graţie 2006 avea să-l găsească pe Shimon Peres în funcţia de vice prim ministru.
Apoi, la un an de la războiul din 2006, pe 13 iulie 2007, Shimon Peres avea să devină președinte al statului Israel.
Cu cât se apropia anul 2006 am încercat “să văd” momentul istoric care ar fi putut încadra evenimentul.
Alți ochi introspecți încercau să găsească contracronometru data exactă a atacului.
Foarte probabil că în dezlegarea datei au fost angrenați o mulțime de statisticieni, matematicieni, informaticieni care cot la cot, împreună sau independent, au vrut să afle același lucru: CÂND?
Eu unul, nu am avut decât de așteptat, căci astfel de date aparțin strict specialiștilor în domeniile enumerate mai sus. Foarte probabil că acei specialiști “au probat” toate zilele anului 2006, pe care “le-au îmbrăcat” cu evenimentul descris în Biblie.
Şi cum internetul e bun la toate, am găsit răspunsul la întrebarea “CÂND?” pe site-ul: www.exodus2006.com .
Singurul curajos care a a comunicat o dată pentru evenimentul investigat este Al Sutton, cel care a prezentat o matrice în care, matematic şi statistic, data cea mai probabilă pentru atacul nuclear ar fi fost 3 august 2006. Neavând o altă dată presupusă şi eu, ca şi alții, am luat-o de bună pe asta.
Eu, spre exemplu, mi-am sfătuit colegii de serviciu şi prietenii să nu călătorească în Israel în vara lui 2006.
Ce au făcut alții?
Foarte interesant…. Se pare că cei direct vizați de un posibil atac (Israel) au luat foarte în serios informația şi mai mult ca sigur, chiar şi calculele lor au condus spre aceeași dată de 3 august 2006.
Ce ar trebui să facă un stat în situația în care “știe” sau presupune cu o mare probabilitate că va fi atacat nuclear la o anumită dată?
Exact ceea ce a făcut Israel, adică şi-a ridicat vigilența şi capacitatea de reacție rapidă.
Fiecare stat are diverse grade de alarmare a armatei, dar gradul maxim de vigilență este atins numai în condiții de război real.
Numai în condiții de război toate radarele şi bateriile antirachetă sunt activate şi orientate spre inamic.
Așa se face că data de 3 august 2006 a fost încadrată perfect de starea de război.
Motiv de război se poate găsi oricând, asta nu e o problemă. De la Elena din Troia (aparenta cauză a războiului troian), până la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (declanșarea primului război mondial) sau Pearl Harbour (motivul intrării SUA în război cu Japonia), istoria demonstrează ingeniozitatea găsirii unui aparent motiv de război.
În cazul de față motivul afișat a fost atacarea a unei patrule israeliene formată din două vehicule blindate Humvee cu rachete antitanc de către gruparea paramilitară Hezbollah.
Teoretic, nu mai contează de ce parte a graniței libanezo-israeliene patrulau cele două blindate, părerile părților implicate fiind diferite.
Partea vătămată (israeliană) susţine că atacul s-a soldat cu trei morţi, doi răniți şi doi soldați răpiți de miliţiile Hezbollah (Eldad Regev şi Ehud Goldwasser). Alți cinci soldați israelieni ar fi fost ucişi în operațiunea imediată de salvare a celor doi răpiți.
Războiul ar fi fost declanșat pentru recuperarea celor doi soldați răpiți.
Ce a urmat?
O ploaie de rachete trimise de miliţiile Hezbollah spre nordul Israelului – circa 4000, ceea ce a făcut ca o bună parte din populația Israelului, peste un milion de locuitori, să fie permanent la adăpost în camerele blindate.
Toate construcțiile de după 1992 din Israel sunt dotate cu adăposturi blindate.
Cum altfel s-ar fi obținut protecția populației în cazul unui atac nuclear real?
Ar fi putut Israelul să spună: „Dragi concetățeni, am decodat Torah şi am ajuns la concluzia că pe 3 august va avea loc un atac nuclear… Va rugăm, să nu mergeți la servici şi stați toată ziua în adăpost !”
Probabil că pentru foarte mulți, ar fi fost ridicol…
Războiul a fost declanșat pe data de 12 iulie şi s-a sfârșit pe data de 8 septembrie 2006, după ce în data de 14 august Națiunile Unite au cerut încetarea focului. Data de 3 august este încadrată perfect….
Ce a realizat războiul?
Practic a constat în distrugerea economică a Libanului.
Se poate spune că a fost cel mai ciudat război din toată istoria Israelului….şi cum să nu fie ciudat când la data de 24 iulie 2006, un ofițer superior al forţelor aeriene (IAF) anunța la radioul armatei israeliene (IDF) ordinul Șefului de Stat Major – Dan Hallutz: „Forțele aeriene vor distruge 10 clădiri cu mai multe etaje în cartierul Haret Hreik (din Beirut) pentru fiecare rachetă lansată (de Hezbollah) peste Haifa”.
În aceeași zi zece clădiri multietajate aveau să fie rase de pe faţa pământului, iar Asociația pentru drepturi civile din Israel avea să protesteze față de Ministrul Apărării Amir Peretz şi față de Procurorul General Menahem Mazuz.
Mai târziu, la data de 21 august, rezerviștii din Brigada Spearhead au trimis o petiție Ministrului Apărării ca protest față de modul în care oficialii militari şi politicienii au acționat şi au gestionat războiul din vara lui 2006.
Generalul avea să demisioneze mult mai târziu, la 17 ianuarie 2007.
Iată câteva cifre ce ar descrie războiul din 2006:
Forțele Aeriene Israeliene au avut peste 12000 de misiuni deasupra Libanului, distrugând o mare parte din infrastructura Libanului:
# peste 15000 de locuințe, peste 900 de structuri comerciale, 350 de școli, peste 640 km de șosele, 73 de poduri, Aeroportul International din Beirut, portul comercial, două spitale, peste 130.000 de locuinţe au fost avariate, etc. # Peste 250.000 de civili s-au evacuat în nordul Libanului, care n-a scăpat nici el de bombardamente.
# În cursul conflictului au fost uciși peste 1200 de civili libanezi, iar circa 400 au fost răniți . Au fost uciși circa 500-700 de luptători Hezbollah.
De partea israeliană 121 de soldați israelieni au fost uciși, iar 628 răniți. 43 de civili au fost uciși în atacuri cu rachete, iar peste 1400 au fost răniți.
# Hezbollah a lansat peste 4000 de rachete asupra nordului Israelului şi a opus o rezistență dârză armatei israeliene.
Efectul acestui atac masiv cu rachete a constat în punerea la adăpost a populației israeliene, în special în preajma datei de 3 august.
Ministrul israelian al Apărării Amir Peretz a ordonat evacuarea a 250.000 de civili din nord spre sudul țării ca şi folosirea camerelor de siguranță de către populația expusă atacului.
În final, acest război nu a adus acasă cei doi soldați răpiți… așa încât motivele ce au stat la baza declanșării conflictului armat au rămas intacte la sfârșitul conflictului.
Miliţiile Hezbollah au demonstrat la sfârșitul conflictului că au capacitatea de-a continua lupta, fiind parcă şi mai puternice, rezervele de rachete fiind departe de a fi epuizate.
Conflictul a fost presărat din plin cu “greșeli” de comandă politică asupra structurilor de comandă militare, de multe ori militarii fiind contrariați de ciudățenia ordinelor primite.
Părea că decizia politică ar salva miliţiile Hezbollah, fapt soldat cu numeroase demisii la vârf în armată.
A fost primul război purtat de Israel care s-a încheiat fără victorie.
A fost un război ciudat, mai degrabă pierdut din punct de vedere militar şi sigur pierdut din punct de vedere politic. Indecizia armatei şi neînțelegerile din teren s-au datorat cred eu, faptului că un număr limitat de persoane la vârf au știut despre cauzele reale ale declanșării conflictului şi despre obiectivul principal al conflictului.
Ce s-a întâmplat cu soldații răpiți?
În zilele conflictului s-a comunicat permanent că cei doi soldați sunt în viață.
La aproape un an de la război, în martie 2007, primul ministru israelian Ehud Olmert făcea apel la eliberarea lor, lăsând să se înțeleagă că cel puțin unul dintre ei este în viață.
Apoi, în iulie 2008, la doi ani de la conflictul armat, statul israelian avea să primească corpurile neînsuflețite ale celor doi, în schimbul unor prizonieri Hezbollah şi a 200 de corpuri de militanți palestinieni şi libanezi.
Examinarea corpurilor celor doi soldați a indicat faptul că cei doi au murit în luptă, în atacul inițial, cel ce avea să declanșeze conflictul şi nu în captivitate.
Goldwasser a fost rănit grav în piept, iar Regev a fost împușcat în cap.
Cu alte cuvinte, teoretic, războiul a fost declanșat pentru recuperarea corpurilor soldaților uciși.
Cred că acest lucru s-a știut dintotdeauna la nivel înalt, pentru că teoretic este aproape imposibil ca soldații rămași în viață după atacul inițial al celor două Humvee, să nu fi știut de soarta camarazilor lor.
Toți soldații sunt dotați cu echipamente complexe din care nu lipsește aparatul emisie-recepţie.
În concluzie, cauza reală a declanșării conflictului nu a fost recuperarea trupurilor celor doi soldați uciși, ci protecția populației civile israeliene în fața unui presupus atac nuclear ce ar fi putut avea loc la data de 3 august 2006.
Astfel, cred că bombardamentul israelian asupra obiectivelor civile libaneze a “stimulat” miliţiile Hezbollah să trimită o ploaie de rachete relativ inofensive în teritoriul israelian a cărui populatei a fost obligată să stea în adăpost.
Pentru “spectatori” a fost curios efortul Israelului de distrugere a infrastructurii libaneze în loc să bombardeze fiecare metru pătrat al zonei de sud din care se lansau rachetele Hezbollah.
Efortul militar israelian a fost concentrat pe civilii libanezi şi nu pe miliţiile Hezbolloah.
Este clar că nici armata nu a înțeles mai nimic din acest conflict… dar totul devine logic dacă privim obiectivul: protecția israeliană civilă în fața unui presupus mare rău (atac nuclear), prin provocarea unui rău mai mic, relativ inofensiv (lansarea rachetelor Hezbollah).
Ce au înțeles oare autoritățile israeliene în urma acestor evenimente?!
Cred oare că prin micul război au îndepărtat pericolul nuclear care pândește Ierusalimul?
Cred oare că creșterea vigilenței militare în preajma datei de 3 august 2006 a împiedicat un atac nuclear major?
Nu știu ce cred ei, dar știu ce cred … eu.
Cred că suntem încă departe de o decodare computerizată corectă a Torei… sau cine știe, poate că institute israeliene au deja o nouă dată care se potrivește și … este foarte aproape.
Mai cred că atacul – bine descris în Biblie … fie își are locul său pe axa timpului, loc care deocamdată ne este ascuns… fie mesajul lui Iezechiel a fost greșit înțeles.
Am argumente și pentru asta, pe care le voi prezenta la sfârșitul seriei de articole.
Prima parte aici: ȚARA ȘAHILOR EXILAȚI – DE LA MI6, CIA, NAZI, MOSSAD, CLERICI, RACHETE ȘI PETROL … LA ARMA NUCLEARĂ (1)
A doua parte aici: ȚARA ȘAHILOR EXILAȚI – DE LA MI6, CIA, NAZI, MOSSAD, CLERICI, RACHETE ȘI PETROL … LA ARMA NUCLEARĂ(2)
În episodul următor … evenimente 2010 – 2026

Autor: Toni Victor Moldovan
Sursa: facebook.com

Bibliografie
https://www.cartea-mea.ro/…/pachet-3-carti-programul…
https://www.youtube.com/@victortonimoldovan1947/featured
https://hotnews.ro/amimut-culisele-programului-nuclear…
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hezbollah
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hamas
https://www.dw.com/…/iran-israel-attacks…/a-68780605
https://openthemagazine.com/…/the-long-undoing-of-iran…
https://hotnews.ro/in-vreme-ce-ataca-iranul-israelul-are…

Share on Facebook

Tweet

Follow us