SUPRAVIEȚUIRE ȘI ADAPTARE!
Românul a fost dresat istoric să nu mai caute binele, ci răul mai mic
SUPRAVIEȚUIRE ȘI ADAPTARE!
Românul a fost dresat istoric să nu mai caute binele, ci răul mai mic
Românul a fost învățat prea mult timp nu să trăiască bine, ci să supraviețuiască prost.
De aici pornește aproape tot.
Nu dintr-o genă stricată.
Nu dintr-un blestem mistic.
Ci dintr-o obișnuință istorică a sufletului, aceea de a se adapta la rău, de a-l suporta, de a-l cosmetiza, de a-l numi viață și apoi de a se mira că viața arată așa cum arată.
„Să moară vecinul ca să-i iau capra” nu este doar o vorbă.
Este radiografia unei minți sărăcite moral.
Omul nu mai vrea să urce el.
Nu mai vrea să muncească, să construiască, să se ridice, să dovedească.
Vrea doar să nu-l vadă pe celălalt mai sus.
Aici este mizeria.
Nu lipsa caprei.
Ci lipsa bucuriei că și vecinul poate avea una.
Când binele altuia te rănește, înseamnă că ai început să te hrănești din comparație, nu din adevăr.
Din invidie, nu din demnitate.
Așa se formează gândirea românească stricată.
Nu prin mari teorii.
Prin mii de gesturi mici, repetate.
Prin răutăți mărunte.
Prin ironii. Prin venin.
Prin satisfacția că „măcar nici lui nu-i merge”.
Prin neputința de a admira.
Prin refuzul de a recunoaște meritul.
Prin obiceiul de a micșora tot ce este bun, doar ca să nu te simți tu mic.
La asta se adaugă o altă boală grea, alegerea permanentă dintre două rele.
Românul a fost dresat istoric să nu mai caute binele, ci răul mai mic. Aici este tragedia.
Când un om sau un popor ajunge să nu mai creadă că binele este posibil, începe să negocieze cu mizeria.
Nu mai spune, vreau adevăr.
Spune, hai să vedem care minciună e mai suportabilă.
Nu mai spune, vreau dreptate.
Spune, hai să alegem nedreptatea care doare mai puțin.
Nu mai spune, vreau curățenie.
Spune, hai să vedem care noroi e mai puțin adânc.
Dar răul mai mic rămâne rău.
Otravă mai puțină tot otravă este.
Minciuna mai mică tot minciună este.
Hoția mai elegantă tot hoție este.
Ticălosul mai prezentabil tot ticălos rămâne.
Numai că românul, obișnuit cu puțin, cu strâmb, cu aproximativ, ajunge să numească „înțelepciune” ceea ce este de fapt resemnare degradată.
De aici vine și monstruozitatea aceea banală, „merge și așa”.
Această propoziție a făcut în România mai mult rău decât multe discursuri politice.
Pentru că ea nu descrie doar o improvizație.
Descrie o filosofie de viață.
O filosofie a lucrului făcut prost, dar acceptat.
A compromisului ridicat la rang de normalitate.
A defectului devenit rutină.
A rușinii suportate fără revoltă.
„Merge și așa” înseamnă, de fapt, nu-mi mai pasă suficient cât să fac bine.
„E bine și așa” înseamnă nu mai am în mine standardul adevărului.
„Mai rău să nu fie” înseamnă am coborât atât de jos, încât nu mai caut binele, ci doar evit prăpastia imediată.
„Poate fi și mai rău” înseamnă am început să justific prezentul mizerabil prin comparație cu un viitor și mai mizerabil. Este logica omului care nu mai construiește. Doar amână dezastrul.
Așa se degradează un popor.
Nu brusc.
Nu într-o zi.
Ci încet, prin tolerarea zilnică a neorânduielii.
Prin acceptarea mediocrității.
Prin glorificarea descurcărețului.
Prin ridiculizarea celui corect.
Prin transformarea excepției proaste în regulă națională.
Românul nu cade doar pentru că este mințit de sus.
Cade și pentru că acceptă jos.
Cade și pentru că se obișnuiește.
Cade și pentru că, după un timp, începe chiar să apere răul care l-a rănit.
Efectul se vede peste tot.
În politică, unde votează nu binele, ci suportabilul.
În administrație, unde funcționează nu ce este corect, ci ce „se poate”.
În familie, unde mulți nu caută iubirea curată, ci partenerul „cu care se poate trăi”.
În muncă, unde nu se urmărește excelența, ci să iasă cât de cât.
În educație, unde nu se formează caractere, ci reflexe de trecere.
În credință, unde unii nu caută transformarea lăuntrică, ci obiceiul care liniștește.
Și atunci omul român ajunge să trăiască într-o lume făcută din cârpeli, alegeri triste și justificări ieftine.
O lume în care nimic nu este întreg, dar totul este tolerat.
O lume în care răul nu mai scandalizează, doar incomodează puțin.
O lume în care binele pare exagerat, iar normalitatea pare lux.
Cea mai grea consecință nu este sărăcia.
Nici corupția.
Nici conducătorii slabi.
Cea mai grea consecință este deformarea criteriului interior.
Omul nu mai știe cum arată binele adevărat.
Nu-l mai recunoaște.
I se pare prea greu, prea înalt, prea incomod.
De aceea acceptă falsul, aproximativul, strâmbul, apoi îl apără și îl transmite mai departe.
Aici este cercul.
Gândirea proastă produce alegeri proaste.
Alegerile proaste produc rezultate proaste.
Rezultatele proaste produc frică, lipsă și neîncredere.
Iar frica, lipsa și neîncrederea hrănesc iarăși gândirea proastă.
Și tot așa.
Ani.
Zeci de ani.
Generații.
România nu suferă doar pentru că are oameni răi la vârf.
Suferă și pentru că prea mulți oameni de jos au făcut pace cu răul mic.
Dar răul mic, tolerat zilnic, se adună.
Și într-o zi devine rău mare, oficial, legal, instituțional, național.
Adevărul este simplu și urât.
Un popor care trăiește după „merge și așa” va ajunge inevitabil la „de ce am ajuns așa?”.
Un popor care alege mereu răul mai mic va descoperi că, după ani de astfel de alegeri, s-a mutat cu totul în rău.
Un popor care se bucură de capra moartă a vecinului va sfârși prin a trăi într-un sat fără capre, fără vecini și fără suflet.
Nu există vindecare câtă vreme omul nu rupe aceste trei minciuni.
Nu, nu merge și așa.
Nu, răul mai mic nu este bine.
Nu, necazul altuia nu te ridică pe tine.
Vindecarea începe în clipa în care românul refuză cârpeala, refuză compromisul rușinos și refuză bucuria murdară față de răul altuia.
În clipa aceea începe să gândească nu românește, în sensul prost al cuvântului, ci omenește, vertical și viu.
Fraza de încheiere poate fi aceasta:
România nu va ieși din noroi când va găsi un rău mai mic, ci când va înceta să mai facă pace cu răul.
Autor: Anatol Basarab
Sursa: facebook.com
