„Suntem la finalul mitului creșterii economice continui!”

„Suntem la finalul mitului creșterii economice continui!”

1 44

Dacă cineva devine mai bogat chiar și când doarme, de unde credeți că îi vin bogăția și averea?”
(John Stuart Mill) “

Trei lucruri sunt necesare pentru guvernare: arme, hrană și încredere; dacă un conducător nu le poate avea pe toate trei, trebuie să renunțe mai întâi la arme și, mai apoi, la hrană; încrederea trebuie păzită până la sfârșit; fără încredere nu putem rezista”. (Confucius)

Postulatul fundamental al economiei politice clasice este, de la Adam Smith citire, avansul economic continuu. Îmbogățirea individuală nu este, în condițiile unei piețe libere și inovative, un joc de sumă nulă, în care câștigătorul ia totul și în care ceea ce câștigă unul, pierd toți ceilalți. O data cu propășirea proprie, agentul economic aprinde fitilul care duce la creșterea avuției cetății și a națiunii.
Averea individuală se bazează pe valorificarea resurselor și a forței de muncă, de unde rezultă venituri ale tuturor celor care sunt antrenați în creația și circulația valorilor economice, precum și venituri bugetare, necesare susținerii sarcinilor și cheltuielilor esențiale ale cetății sau ale statului. Intenția de consum, care nu se poate susține decât pe încrederea în viitor, generează o creștere economică repetitivă și progresivă, necesară susținerii noii cereri agregate de consum (determinată inclusiv de creșterea populației și a speranței de viață), ca într-o spirală virtuoasă auto-desenată și întreținută. Acest gen de îmbogățire are just temei. Inversul său este o îmbogățire fără just temei…
Creșterea economică perpetuă se bazează pe două premise indispensabile – resursele nelimitate și încrederea neștirbită a oamenilor în viitor, care generează intenția repetabilă de consum. Resursele sunt, însă, limitate, iar nevoile de consum ale omului sunt finite. Întotdeauna a fost așa – doar că revoluția industrială a creat iluzia că și unele, și altele ar fi fără de sfârșit.
Înainte de revoluția industrială, când omul nu avea încredere în viitor, ci doar respect nestrămutat pentru trecut și credința într-o cât mai rapidă apocalipsă, care să pună capăt nedreptății lumii, morala, inclusiv cea religioasă, a blamat bogăția nemăsurată, întrucât stăpânii feudali ai lumii luau pentru ei cea mai mare parte din plăcinta globală, lăsând restului populației fărămituri. Acest model economic a funcționat mai bine de 200 de ani și a fost baza sistemului politic și social liberal, rezistând chiar și celor două forme de totalitarism care s-au succedat în secolul XX – fascismul și comunismul. Însă acum suntem la finalul acestei perioade glorioase, în care populația lumii a crescut de șapte ori. Suntem la finalul mitului creșterii economice continui.
Resursele nu doar că sunt mai limitate ca acum 200 de ani, dar sunt și în mare parte epuizate. Cu toată creșterea demografică, intenția de consum a stagnat sau chiar a involuat în valori relative, întrucât a intervenit fenomenul de redundanță – prea mult, prea ieftin, prea repede.
Creșterea economică nu poate continua decât pe baza creșterii consumului și, de aceea, a fost inventat consumerismul. Fenomen economic, social și psihologic care se derulează de peste 40 de ani, consumerismul a pervertit ireversibil comerțul (și economia, în general), degenerând în captivitate perpetuă a consumatorilor. Și mai grav, cosumerismul a determinat concentrarea averii și a resurselor în mâini din ce în ce mai puține și amplificarea racilelor feudale, pe care revoluția industrială părea că le-a eliminat pentru totdeauna – monopolul, rentele, privilegiile și exclusivitățile neo-feudalilor economiei (care, mai nou, dețin și politica, și birocrația, și mijloacele de comunicație sau de informare, și sistemul educational, ultima redută, instituțiile religioase, fiind pe cale de a fi, deasemenea, doborâtă, prin secularizarea totală). Când economia stagnează sau involuează, consumul este forțat să crească, stimulându-se achiziția de bunuri de unică folosință sau de produse menite a le înlocui pe cele prematur învechite, achiziția pe datorie, răsfățul hedonist și nevoile nenaturale. Pentru succesul modelului economic al societății de consum, creșterea continuă a consumului, chiar dincolo de normal, și păstrarea încrederii în viitor, chiar și cel constând în rate și facturi perpetue, sunt vitale. De aceea, de peste 40 de ani, de când „visul american” al casei, mașinii și finanțării pe credit a studiilor copiilor a început să se gripeze, întregul arsenal de marketing, de lobby și de politici monetare ale băncilor centrale („independente”) a fost orientat către stimularea consumului cu orice preț.

Consumerismul îndeamnă la achiziția ca scop în sine – și nu e vorba doar de achiziția comercială, ci și de achiziția politică, ideologică sau de cult.
Consumerismul a devenit atât de agresiv și constrângător – totalitar încât au fost create achiziții pe care nu le mai putem refuza – nu mai putem să refuzăm vaccinarea, nu mai putem să refuzăm să „lucrăm” cu băncile, nu mai putem să refuzăm monitorizarea, amprentarea și colectarea datelor biometrice, nu mai putem să refuzăm ideologiile sau religiile corecte politic, nu mai putem să deviem de la linia oficială și să trăim liberi, în afara bulelor virtuale în care ne alocă, pe categorii și subcategorii, rețelele de rating și credit social.
Lumea a devenit o mare colivie a îndatoraților și a captivilor nevoilor nenaturale de consum.
Lumea nu mai este o piață de valori, ci un laborator de manipulare menit a menține permanent treaz interesul de a achiziționa.
Lumea nu mai este umanitatea, ci ogorul de pe care se recoltează „produsele predictive”, estimările comportamentului achizitiv al avatarurilor noastre informatice, care ne canalizează voința și ne manufacturează consimțământul.
Lumea a devenit o mare groapă de gunoi care nu mai poate fi recliclat la timp în așa fel încât planeta să respire din nou. Mașinile, smartphone-urile, televizoarele „inteligente”, frigiderele care știu mai bine decât noi ce „trebuie” să mâncăm și care se strică mai devreme decât scrie pe cartea tehnică, pet-urile, pixurile și toate celelalte obiecte de unică folosință, plasticul și măștile „de protecție” infestează mediul într-un ritm nebunesc*.

Să fiu bine înțeles: consumul natural, sănătos, din surse proprii de venit, este benefic tuturor – individului, comunității, întreprinderii, comerciantului, statului (care colectează TVA și alte impozite indirecte pe consum), întrucât este generatorul unui cerc vicios al avuției națiunii, care crește ca o maree capabilă a duce în larg și micile ambarcațiuni pescărești, și marile nave comerciale, și pacheboturile de lux.
Doar consumul nenatural, inutil și pe datorie este nesănătos. Iar consumerismul este o practică incorectă, blamabilă, a comercianților, și nu o vină a consumatorilor.
Consumerismul este propaganda care te face să consumi ceea ce nu ai nevoie, pe credite doborâtoare, cu entuziasmul celui care crede cu sinceritate că L-a prins pe Dumnezeu de picior.
Consumerismul este încrederea nestrămutată în „știința” care nu suportă critică sau dubiu sănătos și în vuietul cartierului care se aude când îți parchezi merțanul în fața blocului unde ai o garsonieră cu chirie. Nu numai indivizii se împrumută pentru a consuma, ci și statele.
Ca și consumatorii, statele se împrumută inutil, consumă ceea ce populația nu are nevoie și cheltuie inutil munți de bani pe praștii de luptă contra amenințărilor de la est, unde (nu) se agită rachete balistice și butoane nucleare.
În anul 2017, în intenția de a „lupta” contra deflației și a consecințelor negative ale crizei datoriilor suverane din anul 2010, BCE a „aruncat din elicopter”, printr-un program de tipărire de bani-datorie, suma de 1,2 mii de miliarde de euro, ceea ce a determinat creșterea de 2,5 ori a datoriilor statelor membre UE.
Acești helicopter money nu au contribuit cu nimic la revenirea economică și la recâștigarea locurilor de muncă pierdute ca urmare a deciziei statelor UE de a salva băncile de la faliment (virtual instalat după falimentul efectiv al Lehman Brothers), cu banii populației. Acei bani au fost înghițiți de datoriile anterioare și de dobânzi, de inutilele cheltuieli cu „lupta” cu terorismul, de efortul de preluare a stocului de produse manufacturiere europene, existente în exces și ieșite din trend, de costurile exorbitante ale statului asistențial, paternalist, de prețul dat pe chinezării (China tocmai ce devenise „manufactura lumii” și totul era cumpărat de acolo) și de extrem de multele alte tichii de mărgăritar, foarte „necesare” chelului.
Foarte interesant este că, în 2017, Christine Lagarde, șefa FMI (acum șefă BCE, că așa e în tenis) spunea că, pentru a se achita datoriile statelor, toți cetățenii europeni ar trebui să fie temporar taxați cu 10% din avere…
Întrucât nimeni nu a combătut-o atunci, nu este exclus ca această măreață idee să fie pusă în practică acum, odată cu finalul pandemiei. Tot atunci, în 2017, a apărut și ideea obligațiunilor perpetue (fără termen de rambursare, doar cu dobânzi). Pandemia a determinat o și mai mare îndatorare a statelor, destinată „luptei” contra pandemiei.
Comitetul European pentru Risc Sistemic a anunțat, la finalul lunii aprilie 2021, că aceste datorii s-au ridicat, numai în 2020, la 1,7 mii de miliarde de euro – aceeași Christine Lagarde atrăgea atenția că sistarea acestui ajutor de stat ar însemna un „tsunami” de insolvențe, deci a recomandat continuarea acestei practici a ajutoarelor consumeriste de stat.

Macron chiar și-a pus marcă proprie pe această „luptă” cu pandemia, denumind programul său de ajutor pentru trecerea crizei „quoi qu’il en coûte” (atât cât va costa, vom plăti).
Franța va „reuși” să achite aceste datorii în … 67 de ani!
Programul European de Redresare și Reziliență înseamnă alte 800 până la 1,2 mii de miliarde de euro, constând în granturi (alocări din bugetul UE) sau împrumuturi acordate statelor, cu garanția UE. Nu despre maginitudinea acestei noi datorii mirobolante este vorba acum, ci despre destinația acestor bani – țările din est vor cumpăra bunuri de pe stoc sau menite a înlocui produsele prematur învechite, recent cumpărate, precum și serviciile aferente, iar tările „dezvoltate” ale UE urmează să investească acești bani din elicopter în programul Green Deal, care înseamnă închiderea peste tot în UE a capacităților de producție care utilizează resurse ne-regenerabile.
Îmi este clar acum că acest Program de Redresare și Reziliență urmează să finanțeze finalul mitului creșterii economice continui.
Redresarea nu înseamnă, pentru tările UE care nu au reușit să prindă din urmă Germania, Franța, Italia, Spania și Olanda, decât condamnarea la stagnare și involuție. Reziliența nu înseamnă, pentru țările din prima linie europeană decât consolidarea statutului de metropolă pentru restul statelor membre UE, care își vor „consolida” statul de colonii importatoare de produse din prima linie europeană și exportatoare de forță de muncă ieftină.

România, de exemplu, nu va mai putea să pună în valoare rezervele de gaze din Marea Neagră sau de la Urziceni, rezerve care ar fi putut să ne asigure o creștere economică neîntreruptă timp de 50 de ani (exceptând, desigur, cine știe ce conflagrații globale ne-or aștepta în viitor). De cărbune – nici nu mai poate fi vorba.
Programul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) este o reflexie în oglindă a noului consumerism de partid și de stat și un instrument de segregare economică și socială pe criterii politice. Spre deosebire de toate celelalte state sud-este europene, România se împrumută de la UE cu suma de 15 miliarde de euro pentru a co-finanța grantul de 14 miliarde de euro, care nu va veni necondiționat, ci pe măsură ce se respectă condiționalitățile. Acest împrumut este pe 30 de ani și, chiar dacă nu va fi dat în gestiunea FMI, așa cum se zvonește, va fi însoțit de foarte multe condiționalități, unele dintre ele fiind asumate voluntar de „autoritățile” noastre.
În afară de majorarea vârstei de pensionare și de creșterea fiscalității, în acest plan se asumă și închiderea, până în 2032, a tuturor capacităților industriale care utilizează resurse ne-regenerabile, precum și impunerea de taxe pe arderea gazului metan de către utilizatorii casnici.
Una dintre proiecțiile cele mai deranjante ale acestui plan, care vine în plină eră a segregării pe criterii de suspiciune de boală, este aceea de a aloca zero procente investițiilor în sudul țării și marea majoritate a lor în vest, acolo unde puterea politică efemeră a țării are impresia că are cei mai mulți votanți și simpatizanți. Este ca o sancțiune aplicată sudiștilor pentru presupusa lor opțiune incorectă politic și un premiu pentru simpatie politică acordat celor din vest, ceea ce este de natură a crea falii în societate.
Reamintesc că art. 30 din Constituție interzice incitarea la ură și separatismul pe criterii teritoriale. Înainte să ne temem de secesiunea secuilor din Mureș – Harghita – Covasna, ar fi cazul să fim mai atenți la separatismul care se înfiripă la tot mai multe „elite” ale vestului, influenceri și politicieni corupți care se adună acum în jurul noi vedete liberale (Cîțu) și care se plâng mereu de „corupția” celor din sud.
Reamintesc că în zona metropolitan București se face cam 55% din PIB-ul țării, dar zona primește de la țară doar 5% din taxele și impozitele culese aici, restul fiind redistribuit, mai ales în vest (că estul este, oricum, de mult uitat). În final, se poate spune că finalul erei creșterii economice perpetui se face pe costul nostru și cu inevitabila consolidare a statutului nostru de colonie.
Dacă o să înghițim asta pe nemestecate, ne vom fi întors ireversibil cu fața spre apus.

*în timp ce „progresiștii” cântă în cor că e încălzire globală, șobolanii gunoaielor din sectorul 1 și arderile zilnice de gunoi care emană fum toxic devin obișnuințe, iar foarte protectivele și utilele măști de unică folosință sunt cu iresponsabilitate criminală aruncate pe stradă sau pe lângă pubelele de gunoaie nediferențiate – în afară de faptul că sunt pline de resturi biologice ale purtătorilor, aceste măști conțin 90% plastic ne-biodegradabil, care ajung în curtea din spate a caselor tăranilor, în râuri, fluvii, mări și oceane; s-a calculat că, în Franța, mai mult de două miliarde de măști au fost aruncate pe timpul pandemiei, numai în Paris fiind „prezente” pe străzi câteva zeci de tone zilnic; evident, la noi nu există acest gen de calcule – pe noi ne interesează doar cifrele care arată câți inși au mai putut fi capturați în experimentul înțepării cu serul biotehnlogic al Big Pharma și câte decese de anul trecut pot fi trecute la lista deceselor de azi, pentru a ține aprinsă „flacăra” plandemică

Autor: Gheorghe Piperea
Sursa: facebook.com

COMENTARII

  1. De când este și căkatul ăsta de PipăRea economist? Jegul ăla de Haules-Bucales nu produce decît foarte puțin, el jefuiește, LA PROPRIU, marile firmele naționale și internaționale obligându-le să aibă sediu la ei. De aceea și acea cifră de 55%.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.