STINGHERUL ȘI GLOATA
E plin internetul de comentarii la adresa lui Nicușor Dan și a gafelor din ultimele zile. N-au legătură cu nici un protocol, cu nici o etichetă a celei mai înalte funcții în stat.
Nu mai am cuvinte pentru el, indiferent câte momente penibile va mai aduna în spațiul public.
Nu din simpatie politică, ci pentru că am înțeles, încă din clipa în care a fost împins să candideze, deși el însuși declarase oficial că nu o va face, după ce a câștigat Primăria, că păpușarii sistemului nu aveau nevoie de Nicușor Dan, ci de o tipologie ca a lui.
Un personaj cu imagine curată, fără rețele, fără televizor, familist, olimpic, fără ambiții politice proprii, perfect de manevrat.
El nu conduce, el poartă.
Poartă pe umeri o funcție pentru care nu are instrumentele necesare, nu are fibra și, poate, nici dorința reală.
E un om prins într-un mecanism care îl depășește și care nu iartă pe nimeni.
* * *
Pe un astfel de om nu poți să-l ataci cu ură. Ar fi ca și cum ai certa un actor pus să joace într-o piesă, pentru care nu a fost niciodată distribuit. Te uiți cu o tristețe resemnată la felul în care funcția îl poartă, nu invers.
Mult mai greu de suportat sunt, însă, personajele care roiesc în jurul puterii, fără nici o urmă de pudoare sau respect. Ei nu au nici o îndoială, nici o reținere.
Intră în scenă dând din coate, convinși că prezența lor e suficientă, pentru a impune respect.
Paradoxal, aceștia devin chipurile vizibile ale prezentului nostru politic: obraznici, gălăgioși, convinși că țara e o scenă de selfie-uri, cu microfoane la rever și video-uri pe rețele sociale.
Ce mă revoltă, este nesimțirea plină de grandoare a celor care gravitează pe lângă putere, râd în nas și împing.
După rătăcirea din fața Gărzii de Onoare, fotografia de la Timișoara spune totul și circulă peste tot, ca și imaginile de la Copenhaga.
Să te așezi ostentativ în fața președintelui României, oricine ar fi el, e un gen de mitocănie crasă.
Un gest care trădează o mentalitate: respectul pentru o funcție, măcar, nu mai valorează nimic, totul e o poză bună, o poziție în cadru, o clipă de vizibilitate.
Cât tupeu, câtă goliciune interioară trebuie să ai, ca să faci așa ceva?
Și câtă complicitate colectivă ne trebuie nouă, ca societate, ca să acceptăm să fim reprezentați de astfel de oameni?
Asta mă doare cel mai tare: nu doar neputința și suficiența celui din vârf, ci și obrăznicia celor din jur.
O mitocănie care s-a instalat confortabil în prim-plan și care ne reprezintă, fără să ne întrebe.
Oare chiar ne merităm soarta?
Eu încă mai sper că nu…
Autor: Dana Macsim
Sursa: facebook.com
macron e un mitocan si de la mitocani nu ai asteptari