Statul paralel din învățământ
Decăderea școlii românești începe de la politică. Profesorii din anii 1990 erau între puținii scăpați de șifonul comunist și au fost chemați să pună umărul la construirea noii societăți. Onorabilitatea lor didactică și civică i-a împins în politică de unde s-au întors pofticioși spre învățămînt. Onorabilii ajunși în parlament au făcut legile învățămîntului privat. Și tot ei și-au lăsat porțile deschise pentru învîrteli. Singura activitate îngăduită de lege pentru un parlamentar a fost prestația didactică. Așa se explică și numărul mare de universități private gîndite și făcute pe genunchi. Au ridicat activitatea didactică la rangul de afacere.
Cunosc politicieni români care ocupau scaune de ministru și de parlamentar și care mai predau pe la patru-cinci universități. Ciupercăria universitară din țara noastră urmată de armatele de sfertodocți scoase pe bandă rulantă are la bază profesori universitari amestecați pînă în gît în politică.
Universitățile românești în regimul economiei de piață, cu doar cîteva excepții, au devenit sereleuri rentabile pentru cei care le conduc. Exemplele sunt nenumărate. Fiecare și le poate ilustra cu o universitate privată din apropiere sau cu un produs catastrofal al acesteia. Așa cum statul român a scăpat hățurile în mass-media, în justiție și în SRI, în poliție și în politică, la fel de repede și de grav le-a scăpat în sistemul de învățămînt.
Ar merita făcută o cercetare. Cîți oameni din învățămînt au ajuns în politică, pentru cîte mandate, la cîte universități au predat (unde n-au prea făcut mare brînză sau n-au trecut deloc!), ce bani au încasat și cîte nume din elitele catastrofale ale zilelor noastre au produs. Sunt convins că am ajunge la o listă cu minimum două treimi din lumea politică de azi ieșită din fabricile de sfertodocți conduse de prima generație de prostocrați.
Universitățile și de stat și private sunt dominate de clanuri de familie și de grupuri de interese. De la SNSPA-ul cu ifose politice pînă la universitățile mici de provincie, clanurile didatice, politice sau de familie dețin controlul. Ele s-au transformat într-un soi de partide didactice stăpânitoare de putere ca și primarii betonați în fotolii. Cu implicarea generalilor SRI (și din alte servicii) în activitatea didactică, rectorii și decanii și-au asigurat protecția sistemului, conectarea la culisele puterii și o strînsă colaborare cu serviciile secrete. Cazul generalului Florian Coldea, al lui Adrian Ivan și apetitul didactic al lui Eduard Hellvig ne scutesc de exemple și alte comentarii. Ce se petrece la Cluj și, mai nou, la Timișoara ar trebui să ne pună pe gînduri. Caracterul de clan interesat de profit se vede și în ultima decizie a Consiliului Național al Rectorilor (un fel de CSAT butaforic pentru învățămîntul universitar).
Ce credeți că a stabilit inutila și fantomatica instituție, concepută mai mult pentru a se apăra în afara oricărui control extern?
„Pentru consolidarea autonomiei universitare, în paralel cu asumarea responsabilităţii, numărul de mandate ale rectorului este limitat şi este stabilit de către fiecare comunitate academică. Mandatele au durata de cinci ani pentru toate structurile şi funcţiile de conducere din universităţile româneşti”.
Adică, rectorii din Consiliul Național al Rectorilor au hotărît că rectorii pot fi aleși pe mandate de cîte cinci ani de cîte ori izbutesc să obțină voturile celor din universitatea pe care o conduc. Inclusiv pînă la moarte sau și post-mortem! Rectorii mediocrului peisaj didactic românesc se aleg pe bază de vot.
Rector poate fi și Marcel Ciolacu! Nu contează ce operă au, ce greutate științifică. Să fie foarte citați pe net, să fie votați de personal și să se descurce bine cu banii. Această enormitate cică ar fi pentru „consolidarea autonomiei universitare”. Fiecare universitate condusă de un rector poate stabili prin vot cîte mandate poate avea rectorul care a pus mîna pe putere.
Iată și lista de mari personalității științifice românești implicate în epocala decizie. Reproduc din comunicatul faimosului CNR:
„Alături de cei 64 de rectori sau persoane desemnate sau împuternicite, din totalul de 73 membri CNR, au participat ministrul Educaţiei, Ligia Deca, secretarul de stat pentru învăţământ universitar, Gigel Paraschiv, preşedintele ARACIS, Mădălin Bunoiu, directorul general UEFISCDI, Adrian Curaj.
Au lipsit reprezentanţii Academiei de Poliţie, SNSPA, Universităţii Sapienţia, Universităţii Emanuel din Oradea, Universităţii Tibiscus, Universităţii Nicolae Titulescu, Universităţii Maritima din Constanţa, Universităţii de Artă şi Design din Cluj Napoca şi UPG Ploieşti„.
Ofensa la adresa cetățenilor din România vine dintr-o anume superioritate. Președinții pot fi aleși numai de două ori. Rectorii de cîte ori decid ei și clanul lor. Cutuma internațională cu maximum două mandate este numai pentru proști. Deștepții pot avea și zece!
Și pentru că acest Consiliu Național al Rectorilor a devenit o instituție de apărat interesele celor care o compun, el n-a scăpat prilejul să emită și o „bulă intelectuală„ de protecție și apărare.
Dotați cu aparate de detecție și cu un supliment masiv de IQ, organul multidisciplinar al rectorilor a stabilit (probabil prin vot!) că rectorul Sorin Cîmpeanu nu a plagiat.
Ei par a spune că plagiatul a fost stabilit de niște proști. Rectorii care știu cu ce se mănîncă științele vă spun că nu-i adevărat.
„Înscrisul, pretins în mod fals a fi plagiat, este un caiet/îndrumător de lucrări practice, un document pedagogic suport destinat exclusiv uzului studenţilor unei anumite facultăţi, dintr-o anumită universitate, în cadrul activităţilor de proiect şi lucrări practice. Un îndrumător de lucrări practice nu este o lucrare/opera/creaţie ştiinţifică, nu este un document care să presupună expunerea unor elemente de originalitate rezultate din activităţile de cercetare ale autorului”.
Mai vreți ceva?
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
