Statul este oglinda noastră colectivă – dacă arată arată rău este pentru că noi, am devenit aşa!
Motto
„Statul este acea pânză de păianjen întinsă la nivel național ce deservește mafia securisto-oligarhică auto-organizată sub forma de partide, pentru a colecta taxele de protecție de la masa de sclavi și cu ajutorul căreia își asigură accesul la resursele patriei. Ce nu poate controla, dă la străini pe comisioane grase”, Românul Realist.
Statul este o ficțiune colectivă la care toţi ne agăţăm ca nişte moluşte de o stâncă pe care nimeni nu a văzut-o, dar despre care toţi suntem convinşi că există.
Este un nume dat unei mulţimi de obiceiuri, un fel de somn ambulatort pe care îl trăim zi de zi, convinşi că acel „noi” abstract are o voinţă, un plan, o demnitate.
În realitate, statul nu este decât o colecţie de funcţionari plictisiţi, de legi scrise într-un limbaj inaccesibil, de clădiri impunătoare cu holuri goale. Este un mecanism care a ajuns să funcţioneze pentru sine, ca un ceas fără bec, care încă mai ticăie, dar nimeni nu mai ştie ce oră arată.
Cine este statul?
Este o întrebare la care nici măcar statul nu ar putea răspunde.
Uneori pare a fi un elefant într-o cameră pe care toţi pretind că nu-l văd, dar de care se lovesc constant.
Alteori este o umbră care se întinde peste noi, făcându-ne să ne simţim simultan protejaţi şi pândiţi.
Dar, în esenţă, statul suntem noi.
Noi, cei care plătim taxe, care aşteptăm în şiruri interminable, care semnăm formulare, care protestăm sau care aplecăm capul.
Noi, cei care îi dăm putere prin indiferenţă sau prin furie.
Statul este oglinda noastră colectivă—dacă ea arată a dezordine şi indiferenţă, este pentru că noi, ca şi societate, am devenit aşa.
Instituţiile sunt templele acestui zeu absent.
Poliţistul care dă amenzi fără să se uite în ochii tăi,
profesorul care predă fără să mai creadă în cuvintele pe care le rosteşte,
medicul care semnează fişe fără să mai asculte—toţi sunt pioni într-un joc al iluziei.
Ei nu sunt stăpânii sistemului, ci părţi ale lui, la fel de prinse în mecanism ca şi cei pe care îi servesc sau îi controlează. Uneori, aceste instituţii par a fi conduse de o mână invizibilă, dar de fapt ele sunt conduse de inerţie, de obişnuinţă, de teamă.
Nimeni nu mai ştie de ce se face ce se face, dar toţi continuă, de teamă să nu se prăbuşească totul.
Iar atunci când statul se dizolvă, nu este vorba de un act dramatic, cu demiteri şi proclamaţii. Este un proces lent, aproape invizibil, ca oxidarea.
Oamenii îşi văd de viaţă, dar nu mai au încredere în nimic.
Banii se plătesc, dar nu mai au valoare.
Legile se aplică, dar nu mai au sens.
Statul nu moare cu un bang, ci cu un scârţâit abia auzit, ca o uşă care nu a fost unsă de ani de zile.
În final, totul se reduce la o simplă reflecție: poate că statul a fost întotdeauna doar o poveste pe care ni-am spus-o pentru a nu ne simţi atât de singuri în haos.
Și acum, când povestea nu mai are nici sens, nici putere, rămânem doar noi—cu toţii, fiecare cu propria lui nelinişte, uitându-ne unul la altul şi aşteptând să vadă cine va vorbi primul.
Cherecheș M.
