Solstitiul de vara – credinte populare (I)
In astronomie, se numesc solstitii cele doua momente din an cand planul determinat de centrul Soarelui si de axa de rotatie a Pamintului este perpendicular pe planul orbitei Pamintului.
In jurul datei de 21 iunie, in emisfera nordica are loc solstitiul de vara; in preajma acestei date, la trecerea meridianului, soarele se ridica deasupra orizontului la unghiul maxim, iar intervalul diurn are durata maxima. Simultan, in emisfera sudica are loc solstitiul de iarna, cind inaltimea soarelui deasupra orizontului si intervalul diurn sint minime (la sud de cercul polar de sud soarele nu rasare si se afla la unghiul maxim sub orizont).
In jurul datei de 21 sau 22 decembrie se petrece fenomenul opus: are loc solstitiul de iarna in emisfera nordica si solstitiul de vara in emisfera sudica.
Din punctul de vedere al zonelor ecuatoriale solstitiile nu pot fi numite nici „de vara” nici „de iarna”. Atunci cand in emisfera nordica are loc solstitiul de vara, miscarea aparenta a soarelui vazut de pe ecuator are traiectoria cea mai nordica si, simetric, cand are loc solstitiul de vara in emisfera sudica traiectoria soarelui atinge extrema sudica.
Denumirea de solstitiu provine din latinescul solstitium, format din sol (soare) si stitium, de la verbul sistere (a se opri, a ramane constant; v. a sista). Spre deosebire de celelalte zile din an, cand unghiul facut de soare cu orizontul la trecerea meridianului se schimba semnificativ de la o zi la alta, la solstitii acest unghi devine stationar, din cauza inversarii sensului sau de variatie.
Traditii si supersitii
Din cele mai vechi timpuri, solstitiul de vara a constituit un mare prilej de bucurie si sarbatoare, fiind legat de momentul strangerii recoltei. La inceput serbarea coincidea cu data solstitiului, adica 21 iunie, mai tarziu ceremonialul fiind considerat de catre biserica drept pagan, a fost mutat pe 24 iunie ziua dedicata Sfantului Johann adica Sfantul Ioan Botezatorul.
Traditia si superstitiile au radacini stravechi, fiindca cea mai lunga zi a anului a fost considerata punct de balanta, de rascruce, de schimbare al anului, cand exista un anume moment in care toate stihiile stau in cumpana, o zi a absolutului inscrisa sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Pentru aceasta in cinstea ei se aprindeau focuri uriase, in replica terestra a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea ca cine va trece prin foc sau va sari peste el in aceasta noapte, se va purifica si intregul an care urmeaza va fi aparat de duhurile rele, de boli, de molime si va fi fericit. Traditia aceasta care exista si acum in tarile Europei Centrale si de Nord dateaza de secole, cu mult inaintea crestinismului.
Laura Moise
